Cine-o sa opreasca ploaia?

Inca ma intreb cine o sa opreasca ploaia asta de ura si resentimente. Inca ma oboseste acest du-te-vino constant de prietenii noi si relatii in care s-a pus punct atunci cand era mare nevoie de un semn de intrebare. Continui sa incep atat de multe propozitii cu "daca...", continui sa visez la fluturi fara aripi care zboara, desi stiu ca nu o sa vad asa ceva niciodata. Inca ma gandesc la anumite lucruri pe care nu le pot judeca, deoarece au fost interpretate de atat de multe persoane incat au ajuns sa nu mai aiba sensul initial. E ca atunci cand o fiinta apropiata iti spune ceva, iar tu intelegi perfect, dar le povestesti altora, ei interpreteaza, iar tu incepi sa crezi cate putin din tot ceea ce spun ceilalti, impletesti cu ceea ce crezi tu, si obtii... Ce obtii?

De ce nu deschizi geamul? E asa de cald incat simt cum sangele se misca prin capilare. Presiunea arteriala e foarte crescuta, din pricina stresului si a centrului de greutate al picaturilor de ploaie cu gust de portocala. Nu deschide geamul, totusi, ai lasa ploaia sa intre, sa inunde varfurile degetelor de la mana stanga si ramele colorate ale ochelarilor. Iarba-i uda, asa de uda incat imi lipeste puf de papadie si de iubire pe calcaie. Iar daca nu ar mai ploua...

Imi permit sa cred ca m-am schimbat. Mult, mult de tot. Poate ca nu mai sunt copilu' ala inocent care sta in ploaie pentru ca a auzit de la bunici fel si fel de superstitii. Poate ca nu mai sunt copilu' ala naiv care alearga prin ploaie ametit de fum de narghilea. Poate ca nu mai sunt acelasi copil care analiza cu Sergiu in urma cu ceva timp, fiecare picatura in parte... Nu mai sunt copilul care nu stie ce inseamna "te iubesc"... Si in ciuda negarii negatiei, nu sustin nici adevarul intotdeauna. E mai usor sa te ascunzi in spatele unei masti pline de banalitate, pe care stropii reci au intins vopseaua, dezvelind culoarea lutului. E mai usor sa semnezi "anonim". E mai usor sa rogi pe altii sa vorbeasca in locul tau. E mai usor sa faci totul in aparenta, crezand ca e acelasi lucru cu esenta. Dar nu e.

Si inca sper. Nu fac nimic. Stau si imi sparg privirile in tavan. Vorbesc de dragul de a ii intelege pe ceilalti, nu invers... Desi nu stiu cine o sa imi opreasca mie ploaia.

Despre Bobo

O poveste despre un baiat… Care se simtea banal. Un baiat caruia i-am auzit prima data vocea in timp ce astepta in gara primul tren spre Bucuresti. Hehe, ce uimit era cand am vorbit, si-acum imi aduc aminte! Iar eu ma grabeam spre casa, ca era tarziu, dar stomacul meu clocise mormoloci multuicolori care dansau Macarena printre organele mele interne si-mi provocau o stare ciudata de nervozitate. Imi aminteam de prima noastra conversatie, in urma cu vreun an… Cand imi povestea cum avea sa mearga sa faca un dus, iar eu eram convinsa ca o sa ajunga intr-un timp nu foarte lung in Ignore List-ul meu. Dar intre timp mi-a trecut acea faza teribilista de blackerie, si am început sa vorbim chestii mai normale, mai putin banale. Ha… Era una din persoanele care chiar statea sa-mi citeasca aberatiile de pe diferite blog-uri, sau statea sa se gandeasca inainte sa raspunda vorbelor mele in dodii, vorbelor mele despre indoieli insurmontabile sau certitudini metafizice. Iar in ciuda distantei si a lipsei de interes (cel putin din partea mea, recunosc), am ajuns sa ne inrudim! “Dexter si Dextora” e totusi o poveste simbolica, nu mai stam s-o analizam acum.

S-acum mi-e dor de el… Sau poate ca mai mult mi-e dor de zilele acelea, primele de toamna, cu soare bland si vant parfumat! Poate ca mi-e dor de rasul meu vechi, mai sincer decat acum, de lipsa cuvantului “dar…”. Eh, au fost multe de cand a plecat, iar eu simt ca au fost chiar prea multe. Dar o sa treaca cu timpul, toate trec, iar acum vine Craciunul. Avea dreptate, ca vine Craciunul, si-ar trebui s-o simt si eu! Dar s-a gandit vreodata cineva ca unii dintre noi nu ar vrea ca totul sa treaca…?

Din fericire nu trec si gradele de rudenie, si sper ca nu o sa mai uite si 226.

Despre Andreea

Desi ti-am rezervat un singur paragraf, trebuie sa mentionez ca linistea care isi plimba degetele si-mi gadila sentimentele cand esti langa mine ar fi mutilate de asprimea unor cuvinte neslefuite... Desigur, a abera pornind de la un nimic este un talent, dar in niciun caz ceva benefic. Se spune ca oamenii sunt diferiti pentru a se completa reciproc, si poate ca asta-i cel mai frumos atunci cand eu vorbesc despre soareci pistruiati si asfalt pictat, iar tu imi spui ca ma iubesti... Si totusi amandoua spunem acelasi lucru. In mod paradoxal... Intr-un timp ma atasasem atat de mult de propriile mele ganduri incat nu doream sa le mai parasesc, pentru a nu le rani, iar in schimb am uitat ca realitatea primeaza, si ca poate ranesc alt fel de ganduri, intr-o lume diferita de mintea mea. Iar apoi nu imi mai gaseam cuvintele, pentru ca ma obisnuisem cu solidaritatea gandurilor. Ce ciudatenie... Sa nu-mi gasesc cuvintele, de parca ar fi fost ingropate sub straturi groase de praf, uitate. Pentru prima data tu erai cea care vorbea, iar eu cea care ramanea uimita de propria-mi incapabilitate de a te intelege. Rosteai cuvinte fara prea mult sens, cum ar fi "indiferenta", iar eu nu indrazneam sa te intreb ce inseamna, de teama de a nu fi judecata. Acum stiu ca defapt imi era atat de frica de esec incat numele nostru incepuse sa ma doara... Cred ca a fost pentru prima data cand am uitat de perfuziile mentale, sau de puful de papadie de pe talpi, raspandind miros de mandarina. Pentru prima data cand am realizat ca beau o cafea fara lapte langa tine, intr-o bar unde vroiam sa mergem demult. Pentru prima data cand am realizat ca desi pielea mea mirosea a vise iar ochii spuneau povesti despre libelule pestilentiale, tu-mi multumeai ca nu sunt falsa. (Falsitatea poate fi un beneficiu, dar in niciun caz un talent!) Si atunci, tot atunci mi-am dat seama ce inseamna "indiferenta" despre care imi vorbeai, si cat de tare doare... Si mai stiu doar ca stateam ieri in mijlocul strazii. In stanga tramvaiul jerpelit, in dreapta masinile grabite catre raspuns, cand mi-ai zis "te iubesc", iar eu am cantarit cuvintele pentru a ti le putea inapoia dublu. Dublu, la fel cum este si aceasta dedicatie cu doua paragrafe:
Te iubesc.

Despre Mony

N-o sa uit niciodata zilele astea... N-o sa uit niciodata zilele acelea... N-o sa uit niciodata ziua aceea!

Ma simt tare fericita. Iar cand sunt fericita, iertati-ma, dar nu pot sa scriu!

***
soarece dungat: nu stiu de ce..
soarece dungat: si te iubesc
mony: si eu
mony: nush...
mony: cred ca eu mam schimbat
mony: fata de tine...
mony: adica am incercat sa privesc mai departe de masca...
mony: chiar daca ma asteptam sa vad un chip slut, plin de impuritati si defecte am incercat totusi sa privesc...
mony: si eu vedeam, un chip frumos si radiant..
mony: iar altii chipul slut...
mony: am incercat sa te cred mai mult decat o papusa, un robot...
mony: am incercat sa te inteleg si sa te accept asa cum esti...
mony: si esti o fiinta minunata
mony: si nu ar tr sa plangi niciodata dupa cineva...
mony: defapt ei ar tr sa planga pt tn...
mony: pt ca pierd un inger fara aripi....
soarece dungat: monica
mony: un inger care ar putea sa ii protejeze mereu...
soarece dungat: mai pune stop
mony: si dau cu piciorul...
soarece dungat: ca am inceput sa plang...
mony: te iubesc
soarece dungat: si eu te iubesc
***

"Un om fara sentimente este un om de carton"

Omul cu capsuni

Ne-am intalnit la sectia 3000. De politie.
Mancai capsuni la marginea mormantului...
Primul pe dreapta.
Te cautau. Ca si mine, defapt
Dar le-am spus ca ai zburat.
Nu eu sunt nebuna!
Tu ai scuipat pe flacara lumanarii
Cimitirului de plumb...
Si-ti curgeau lacrimile pe zambetul vehement
Ca pe-o fotografie alb-negru ingalbenita.
Eu purtam o rochie de hartie reciclata,
Sau poate nu purtam nimic:
Mana dreapta imi era rece, ca de obicei.
Ar fi vrut sa-ti stie numele
Dar mi-am amintit ca l-am uitat!
L-am uitat in buzunar, impaturit si ros de molii.
Si totusi tu inghiteai capsuni,
Ti-era totuna. Nu ca azi ar fi altfel.
Azi e numai relativ...
Vorbeau de tine c-ai fi omorat pe cineva.
Pe cine? Pe cineva? Pe altcineva?
Oare eu am murit si-am inviat?
Sau am inviat ca sa-ti aduc tie...
Capsuni?

Poveste II

Spune creion.
Creion.
Spune ma creion!
Creion.
De ce nu vrea sa spuna? Zi mai repede!
Creion.
Nu, nu, nu, ce-i asa de greu sa spui "creion"?
Creion.
Nu inteleg de ce nu vorbeste...
Creion.
Cred ca are ceva cu noi de nu vrea sa spuna!
Creion.
Vorbeste, omule!
Creion.
Noi toti a trebuit sa spunem cuvantul... E randul tau!
Creion.
Nu, asculta-ma: C-r-e-i-o-n.
Creion.
Cred ca are o problema. Oare nu ne intelege?
Creion.
E clar ca nu.
Creion.
Dar daca isi bate joc de noi?
Creion.
Da, ai dreptate.
Creion.
Nu cred ca are ce cauta printre noi...
Creion.
Trebuie sa dispara!
Creion.
Ultima sansa: Spune creion.
Creion!
Nu am auzit nimic. Tu?
Creion.
Nici eu.
Creion!
Urmeaza statia...
Creion.
Nu, nu, nu... Am ajuns la cimitir.
Creion.
Ai spus ceva?
Creion!!!
A, mi s-a parut...
Creion...
Ce pacat... imi pare rau ca s-a ajuns aici!
Creion.
Da, si mie.
Creion.
Dar asta e...
Creion.
Adio!

Inspirat din Omul-pubela. Femeia ca un camp de lupta de Matei Visniec.

Parere

Te-ai gandit vreodata ca sentimentele sunt bolnave psihic? Probabil gradul de poluare influenteaza prea tare presiunea arteriala, si astfel se ajunge la fel si fel de malformatii ale personalitatii umane...
Cel putin iubirea mi se pare relativ senila! Imagineaza-ti cum ar fi ca totul sa fie relativ. Ar fi interesant sa te vad pe jumatate, ca rosul sa fie rosu doar teoretic si ca ceea ce e real sa fie defapt o simpla limita intre adevar si nimic.
Si iubirea asta e asa de batrana, incat nu m-ar mira sa aibe probleme mai serioase decat lipsa contactului constient cu ceea ce e bine si cu ceea ce e exasperant. Cel mai probabil a si dat-o in mintea copiilor, ca dupa 6 ani deja nu mai ai timp de astfel de prostii cum ar fi altruismul.
Ce sa mai spun despre sarmana fericire... Aia'i mereu paranoica ca naiba! Nu se poate descurca singura, asa ca a trebuit sa isi dezvolte o a doua natura care sa o mentina constanta in limitele acceptabile ale acestor trairi. Desigur, cea de-a doua latura a "fericirii" are rol de umplutura, iar din aceasta pricina este foarte prost platita.
Iar tristetea... pai e atat de sclerozata incat nu se mai poate misca nici macar un centimentru din firea noastra cotidiana.
Dar pe tine nu te intereseaza asta, nu?

Despre rai

Uitase sa se demachieze, si iesise asa in lume. Nu-l bagase nimeni in seama, pentru ca se stia prea bine: Ingerii ajung ori in palat, ori in canal, beti. Uneori cam intrecea masura cu vodka, dar nu era un om rau. Ultimul ban il daduse unui copil din primul rand al ultimului spectacol, in urma cu doua zile, inainte sa cada cortina de catifea verde.
Isi plimba greu ochii dintr-o vitrina in alta, si il dureau picaturile de ploaie care ii cadeau pe aripile bolnave... Blestema faptul ca era clovn, si ca telul vietii sale era sa se prefaca a fii comic, cand de multe ori simtea ca era singurul care radea de glumele sale. Iubirea il parasise, doar asa patesc ingerii! Se saturase de ridurile si de pielea zbarcita de pe mainile lui, si in loc sa ii cumpere cadou o crema hidratanta cu pH- neutru, ea isi facuse bagajul.
Si pe el il dureau aripile, dar nu avea decat un medicament pentru asta: vodka; defapt avea doua: vodka si iubirea lui, dar aceasta plecase, asa ca ramanea cu primul.
Acum mergea incet pe o strada de-o parte si de a alta a careia se intaltau case mari si vechi, ca ziduri de cetati. Isi imagina cum avea sa ajunga cat de curand in vreun canal, dar se si gandea ca mai avea de trait zile bune pana atunci. Placerea tigarii incepuse si ea sa se cam duca, ca parca fumul nu isi mai avea rost daca nu se contopea cu parfumul ei si cu mirosul tare de cafea de zi de zi.
Uneori statea pe banca si fredona cantece religioase, nu ca ar fi mers el la biserica, dar erau singurele care ii mai aminteau de copilarie. Si acum ar fi facut-o, dar era ingrozitor de frig si reumatismul mainii stangi, a incheieturilor aripilor si a becului stalpului din fata lui ii aratau cat de tarziu se facuse in el. In schimb se va duce acasa, si se va aseza pe un scaun prafuit. In drum va cumpara un ziar de seara, ca as aiba ce citi. Cat timp il mai tineau ochii, vroia sa profite de asta!
Nu era batran, avea treizeci si opt de ani. Il imbatranise doar viata, si durerile permanente de cap. Renuntase sa se mai framante cu problemele existentiale, insa tare ar fi vrut ca iubirea lui se nu se fi casatorit cu un oarecare, si sa fi plecat ca sa ii umple respectivului casa de pui de ingeras. Caci el, un simplu claun cu fata pictata de vopsea alba si ochii conturati de creion rosu, iubise un inger. Ingerul nu il parasise in totalitate, mai pastrandu-se inca esente alea sale pe sub epiderma barbatului, in firele de par pe care le mangaiase si in zambetul mecanic caracteristic meseriei.
Cu cateva saptamani in urma ei doi isi scrisesera numele pe una din ferestrele unui magazin, dar proprietarul l-a sters. Ar fi trebuit sa il inscrie in pavajul din parc, in ciment proaspat, ca sa nu il mai poata sterge nimeni, si sa afle toti ca exista ingeri...
Dar el era un simplu clovn, iar raiul sau avea sa devina un anume canal al orasului. Urma sa se ingroape din ce in ce mai mult in apa murdara, pana cand nu i s-ar mai fi zarit aripile, cravata, ochii creionati asiatic sau nasul rosu.

Americanii-s de vina!

Actul I

Personaje: El, Ea, doi indragostiti

Decor: O singura incapere, din care o jumatate reprezentand o bucatarie dezordonata, iar cealalta un peisaj citadin (eventual un parc), toamna.


SCENA I:

Liniste. Se aude ticaitul unui ceas. El, asezat pe un scaun in bucatarie, se joaca cu o suvita de par. Din cand in cand se uita la ceas. Usa se deschide si intra ea.
El: Ce faci?
Ea: Bine.
El: Pe mine nu ma intrebi...?
Ea: Nu, doar stiu ce faci. Mananci capsuni...
El: Nu-s capsuni!
Ea: Nu?!
El: Nu.
Ea: Dar atunci ce sunt?
El: Visine.
Ea: Aha...
El: Le-a strivit greutatea ratei de mortalitate din ultimii ani.
Ea: Si cursul leului!
El: Le-a disparut centrul de greutate, intelegi?
Ea: Nu.
El: Era vorba de un copil... Mi-era mila de el.
Ea: Defapt era un batran. Si avea aripi! Doar ca ii cazusera penele din cauza varstei...
El: Ce pacat... Puful creste tare greu la loc! Ia si tu o capsuna.
Ea: Pai nu erau visine?
El: Visine? Am uitat... Oricum n-au gust.
Ea: N-au gust?! Cine l-a furat?
El: Fericirea.
Ea: Nu inteleg!
El: Nici nu trebuie.
Ea: Ba da!!!
El: Ba nu.
Ea: M-am suparat. Plec sa imi cumpar capsuni!
El: Nu, nu pleca... Imi pare rau ca am uitat.
Ea: Ca erau visine?
El: Nu... Ca te iubesc!

SCENA II:

Pe o banca in parc, ea sta ghemuita sub o umbrela. Ii este frig. Peste tot sunt frunze cazute, diferite nunate de portocaliu si maro. El se apropie de ea, si ramane in picioare.
Ea: Ce faci?
El: Bine...
Ea: Pe mine...
El: Nu te intreb!
Ea(ridicand ochii inspre el): De ce...?
El: Pentru ca stiu ce faci... Razi?
Ea: Probabil.
El: E de la capsuni!
Ea: Nu, erau visine.
El tace, nu stie ce sa spuna. Se uita in stanga lui, dar locul e pustiu. Doi indragostiti se vestejesc pe alta banca, cu aripile incurcate. El se departeaza putin de ea, se adreseaza celor doi:
El: Ce faceti?
El: Hei...
El: Ce faceti...?
El: Dar raspundeti!
El: Va cunosc?
El: Cred ca da... Sau poate ca mi se pare.
El: Dar imi place de voi.
El: Nu vreti sa vorbim?
El: Eu as vrea.
El: Dar pot sa vorbesc si fara sa vreti voi, nu?
El: Da, voi vorbi.
El: O vedeti pe ea? E acolo, sub umbrela. Nu-i frumoasa?
El: Ba da, e tare frumoasa!
El: Si ii plac visinile.
El: Sau erau capsuni? Degeaba, nu mai stiu.
El: Defapt nu am stiut niciodata.
El: Dar as vrea sa ma bagati in seama. Nu mai vreau sa ma bag singur. Sau poate ma baga ea... Da, sigur ma va baga ea in seama!
El: Asa face mereu.
El: Bine, va las... Vad ca nu aveti chef de vorba. Oricum v-as sugera un vin bun!
El: La revedere!
El: Ne mai vedem...
Se intoarce la banca de dinainte.
Ea: Nu ti-au raspuns, nu?
El: Nu... Oare de ce?
Ea: Pentru ca nu au voce.
El: Cum sa nu aibe voce? Pai cine le-a furat-o?
Ea: Fericirea!

SCENA III:

El si ea, in spatele unui cearceaf alb, din spatele caruia se vad doar umbrele.
Ea(repeta rar, clar, accentuand fiecare cuvant): Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc...
El: Dar eu te iubesc mai mult.
Ea: De unde stii?
El: N-o stiu.
Ea: Deci minti.
El: Nu, imi dau cu parerea.
Ea: Te iubesc.
El: Stiu.
Ea: Tu nu ma iubesti?
El: Ba da. Mai mult.
Ea: De ce spui asta? Nici nu mai stii daca erau capsuni sau visine...
El: Dar mai stiu ca nu era soare pe strada noastra.
Ea: Nici in parc!
El: Da, ploua in parc.
Ea: Dar pe strada nu ploua!
El: Nu...
Ea: Si era frumos.
El: Cine era frumos?
Ea: Sentimentul.
El: Te iubesc.
Ea: Mai mult...
El: Dar n-am de unde sti!
Ea: Sti ce vrei sa spui macar?
El: Nu, nu asta cel mai frumos?
Ea: Ce sa fie?
El: Ca te iubesc!
Ea: Eu iubesc soarele care nu era.
El: Soarele il iubesti?
Ea: Nu soarele! Lipsa lui...
El: Cand e asa de frig?
Ea: Cand e asa de frig! Pentru ca cineva l-a furat...
El: Fericirea l-a furat?
Ea: Te iubesc.

Ziua x, momentul y

Unde vrei sa imi arunc visele?
Incearca sa ingropi minciunile…
Nu mai vreau sa simt parfumul
De mandarina din cosul de gunoi.

Praful a coclit pe firul telefonului
De cand nu a mai sunat.
In albastru am pictat un om batran
Cu o chitara.

Ploaia nu poate spala creierele,
Pacat… Nu e firesc
Sa ma doara asa de rau
Numele nostru.

O sa imi cer iertare de la gresie
Pentru ca am inundat-o cu lacrimi
Atunci cand am reusit sa vad in oglinda
Fara sa ma ridic pe varfurile degetelor.

Intr-o camera goala am dus un scaun
Vechi de lemn… Poti face multe lucruri
Cu un scaun si o carte de joc ingalbenita.
Valurile vazute de nebuni potolesc vantul!

In toaleta am infundat firele de par
Care carau prins in cuie de plastilina
Mirosul mainilor tale, si a pielii
Crapate.

Albume prafuite cu poze goale
M-au facut sa arunc la cosul de gunoi
Visele asternute pe hartie de amintire.
Miroasind a mandarina!

De ce ma simt ca o ecuatie cu doua necunoscute?

...

Fara titlu. In clipa asta, sentimentele mele nu au titlu. Poate ca aceasta lipsa nu se datoreaza decat faptului ca nu mai stiu ce simt. Nestiind nici macar cum sa conturez cu creion de ochi ceva ce... parca nu mai exista. Nu a disparut, dar daca ar fi capabil sa functioneze in clipa asta, probabil ca ar claca intregul sistem. Habar n-am ce sa cred, dar e ca un reflex vegetativ. Nu e nimic complex, doar fire. Firea mea.
Ce pot sa spun e ca m-am saturat de paradoxuri, de sensuri cautate. M-am saturat de rictusuri mecanice, m-am saturat sa nu stiu ce se ascunde in interiorul meu. Adanc. M-am saturat de toate cuvintele grele, de toate cuvintele care vor sa ma raneasca, sa ma aline, sa ma zgarie pe degete si sa nu mai pot scrie. Nu mai vreau poezii impopotonate cu comparatii care dau spaga hiperbolelor si primesc dobanda o metafora. Sau mai multe, in functie de cursul dolarului si de rata de mortalitate.
M-am schimbat, dar chiar deloc. Pot sa zic... Ca am revenit! Cea dinainte, cu o singura farama de ieri. Farama pe care nimeni nu mi-a poate lua, pentru ca nici ea nu e reala. E firea mea, intelegi? E durerea mea, si bucuria mea si... nimicul meu!
Mi-as dori sa pot vorbi chiar mai sincer decat acum. Mi-as dori sa imi urlu creierii printre frunzele cazute de toamna, si sa simt cum m-as simti atunci. Mi-as dori ca visele mele sa aibe si culori, macar doua: negru si alb. As vrea sa visez ca visez.
As vrea sa pot privi cai portocalii pe pereti si sa mananc capsunii strivite si acre, doar ca sa fie altfel decat in clipa asta. As vrea sa nu mai fiu mereu aceeasi, ci doar... la fel ca acum.
Pentru ca dupa orice nesimtire, apare ceva mai bun!

Paradoxul pierdut

[paradox = enunt contradictoriu si, in acelasi timp, demonstrabil; parere (absurda) contrara adevarului unanim recunoscut; ciudatenie, enormitate, absurditate.]
E aceeasi lume, dar vazuta de nebuni. Este o simpla dihotomie [dihotomie = diviziune in doua parti a unui concept, fara ca acesta sa isi piarda intelesul initial], care nu te poate face decat sa te simti mereu... Diferit, deci singur. A defini inseamna a limita, deci rezulta ca nimic nu este palbabil, nimic nu are volumul mai bine delimitat decat nimicul insusi. Astfel nu mai ramane loc pentru complicatii lamuritoare. Fiecare vine, vede si pleaca, asemeni unei piese de teatru, din aceasta viata. Tocmai de aceea pretind ca de cate ori intra in functiune dihotomia asta, in odaia lumii se face lumina. O lumina aspra, ca de neon, ca de aripi de inger.
Desigur, nu fac parte dintre persoanele care se pot lauda ca au vazut vreodata un inger, ca i-au simtit sau ca ar fi purtat cine stie ce discutie coroziva despre sarcasmul schizofreniei. Adevarul (sau cel putin incercarea noastra disperata de a dezbate adevarul), capata o forma propie abia de la 2 in sus.
Paradoxul pierdut de nebunii vazuti de lume... Nu poate spune despre un lucru ca este in acelasi timp el insusi si opusul sau. Dar chiar si asa, conteaza enorm despre ce lucru este vorba. Una este identitatea unei bucati de dantela ingalbenita, alta identitatea lui Ion. Rezulta ca A = A si A = non-A. Doar ca identitatea omului, adevarata personalitate, este un lucru mult mai complex, mai complicat si mai imprevizibil si abstract. Ea este o suma a tuturor trairilor, sentimentelor, durerilor si intrebarilor parcurse de individ de-a lungul unei perioada de dezvoltare, depasindu-se si evoluand. Aceasta identitate "A" este variabila, constituind un grafic individual. Un produs de personalitati virtuale si simetric abandonate in salturile interioare de crestere oragnica si sufleteasca. Fiecare asemenea salt e un "non-A", identic (defapt formal identic) cu "A". Deci, in concluzie, fara posibilitatea echivalentei dintre "A" si "non-A", nu exista libertate, nu exista libertinaj, nu exista viata!
Problema acestor paradoxuri cautate este ca in compozitia lor se gaseste prea multa substanta de umplutura si kitsch-up, un amestec prea maleabil de hipersensibilitate si o agresivitate exagerata.
Dar se stie ca nu mor neuronii cand latra pisicile, si nici magarii nu mananca frunze taiate pentru caini. In definitiv, nu exista ingeri.

Dedicatie.

Textul asta il scriu pentru tine. Am degetele inghetate, calorifele sunt stricate, dar totusi scriu, ca sa vezi cat de mult imi pasa. Da, e pentru tine, cel care iti ucizi un neuron citind asta, care iti irosesti aiurea un moment pentru a afla ceva ce probabil stiai deja.
Cuvintele astea iti sunt adresate, ar trebue sa iti spuna ceva, ceva mai mult decat ceea ce spun in realitate. Nu exista pur si simplu, exista pentru tine.
E pentru tine. Doar pentru tine, penutr fiecare "tu".
Pentru tine. :X:x:X Te iubesc. Si nu e nevoie de comentarii!
Pentru Vlad, pentru tine, pentru ca m-ai ascultat de fiecare data! :x
Pentru Claudiu, mi-e dor sa-mi spui "gasca"!
Pentru Adela, Artemi si Andreea, va iubesc!
Si pentru pisoiul meu :x (sa nu mai plangi niciodata, ca o sa plang si eu cu tine!)
Pentru Dexter. Traiasca 226! ;))
Pentru Sergiu, thank you for your sadistic way of being. (I love big butts)
Pentru Radu, merci pentru ca ma poti face sa rad mereu!
Pentru toti cei carora nu le sunt indiferenta, pentru toti cei care cred, pentru toti cei care au rupt cate o vorba de la ei si mi-au daruit-o , sa o pastrez cu grija.

Asta a fost pentru voi. Doar ca sa stiti.

Neutroni, protoni, electroni

Mi-as dori sa intalnesc un smiley face care sa se potriveasca cu fizionomia ta. Nu stiu de ce, poate ca imi amintesti de zece degete inghetate, cu pielea rosie, care se joaca unele intr-altele. As vrea sa cunosc o acadea care vorbeste, si imi tine ocazional prelegeri despre cele 7 probleme ale cavitatii bucale combatute de vreo pasta de dinti miraculoasa.
Daca as avea aripi, probabil ca le-as taia ca sa le ascund, pentru ca nu vreau sa mi le rupa ploaia. Hibridul vietii nu se potriveste cu mediocritatea mea... Egoismul imi interzice sa ma aseman ei.
Toxicitatea prafului cosmic imi inunda capilarele, din care curge siroind.
E o sarma ruginita rau de tot cea care leaga o petala de cealalta. Mi-as dori sa pot lega si eu doua cuvinte intre ele, dar probabil cu timpul... Cu timpul o sa ma obisnuiesc.
Hello! Sunt inca aici, asa de mica... Si inca visez, si imi amintesc din nou ca nu sunt inger. Mi-am pierdut doar cutia de medicamente. Fusta dantelata nu sta locului din cauza ventilatorului. Mi-e frig. Dar nu mai gasesc butonul de oprire, asa ca trebuie sa il las asa.
Tati! Tati! Uita-te! Ce frumoase zambete!
E polei pe drum. S-a format pentru ca nu s-au mai jucat de mult timp copii, si nu au mai umplut stradutele cu bucurie. Pisulache s-a indragostit, si nu mai bate campii.
Avertisment: Consumul excesiv de aberatii poate avea efect laxativ.
Noapte buna!

Poveste I

Adevarata personalitate. Cum poti sa te echipezi cu ea? Cum te-ai putea echipa vreodata cu ea? Cum poti sa crezi ca ajungi la stele, daca ti-e frica sa privesti in sus? E la fel ca si cu reflexele dobandite: Ajungi sa nu mai privesti cerul pentru ca te-ai obisnuit sa te uiti pe unde calci.
Candva am dorit sa dispara durerea. Dar mi-am dorit asta atat de mult incat au disparut sentimentele cu totul! Si in disperarea mea de a le aduce inapoi am facut sa dispara si lumina, si culorile, si definirea fiecarui obiect... Nimic nu mai era limitat, nici macar dorintele mele!
Dar apoi, cand mergeam incet pe asfalt, si urmaream pete si zboruri frante de nimic, am vazut un om... Si care avea nevoie de ajutorul meu, sau al tau... Al tuturor! Parea atat de amarat, inca mi-am spus ca cel mai bine i-ar fi... daca ar disparea.
Dupa ce am clipit nu l-am mai vazut. Dar acest lucru a inceput sa se petreaca la fiecare fiinta din fata mea: Disparea strivita sub pleoape! Chiar si soricelul dungat din oglinda isi pierduse glasul, si nu mai ramasese din el decat pupilele negre dilatate.
M-am afundat din ce in ce mai mult in negru, caci nu cunosteam o culoare mai intunecata, si intr-un final mi-am dat seama ca totul disparuse! Ceea ce incepuse cu glandele lacrimare s-a sfarsit cu inexistenta. A lumii. Sau a mea...?

Supa la plic

Mi-e frig atunci cand nu ma tii in brate, chiar daca afara temperatura e atomica. Ma ustura pielea in locul din care te rupi de fiecare data cand imi spui "Adio, ne vom revedea candva." Pixul deseneaza inimoare in caietul de geometrie... S-au evaporat demult triunghiurile isoscele.
Neuronii unei batraneti acre spunea ca in orice pivnita se gaseste ingropat cate un cadavru. Dar ce vrea sa insemne asta? O fi pivnita o bucata de Rai? Ideile mele au miros de inghetata de portocala fara conservanti.
De ce minte lumea? Eu de ce nu mint? Tu de ce nu minti? El de ce minte... dar ea? De ce miliardele de eu-uri nu reprezinta nimic pentru lume, in timp ce lumea reprezinta totul pentru fiecare firimitura de suflet?
Obrazu-i ud din cauza unei tevi sparte din perete. Un fluture nu zbura in colivia amintirii. Am slabit cu 43 de grame. O sa imi cer iertare de la tata, cu conditia sa ma auda...
Am primit o floarea-soarelui. Albastra. Scrie "multumesc" in dosul unei petale. Cu multa placere...
Si uite ca a iesit si soarele! Si imi intorc si eu capul dupa el, ca o floare.
Stiam ca ma iubesti!

Un fel de heroina

Candva imi parea foarte greu sa imi imaginez cum te simti dupa ce te anesteziezi cu droguri. Am scris eseuri, am purtat discutii... Dar niciodata nu m-am intrebat. Acum, am uneori impresia ca sunt efectiv drogata. Se stie mult prea bine ca heroina accentueaza starea de spirit pe care o ai pana la nebunie, incluzand si euforie, si depresie.
Mi se pare ciudat ca uneori nu mai vad decat o culoare, ca uneori nu mai aud decat un cuvant care mi se izbeste violent de peretii cutiei craniene, ca ma gandesc cu atat usurinta intr-o simpla sclipire de geniu la tot si la nimic.
A iubi are doar persoana a doua, singular. Toate celelalte forme sunt gresite din punct de vedere al largului public. Eu iubesc, tu iubesti, noi...? Ce facem noi?! Eu te iubesc, tu ma iubesti.
Si totul e verde. Sau rosu. Sau maro. Gri... doar cand sunt trista. Dar si asta imi trece!
Si care-i gandul? Gandul... e o pauza. O armonie sonora de pauze, o imagine neutra. Atatea pauze inlatuite mult prea logic, incat ajung sa prinda forma, volum si masa. Densitatea e prea greu de calculat.
Si totusi e ciudat? E ciudat sa fiu altfel? Sau sunt atat de asemanatoare incat ma vad diferita? E ciudat sa ma uit in oglinda si sa vad doar ochii fixsi? Oricat de fericita, trista, nedumerita sau copila sunt, ochii nu sunt niciodata pierduti. Sunt mereu aceeasi, gata sa vada culoarea, gandul si vorba.
Eu iubesc, tu iubesti... Noi iubim!
Eu te iubesc, tu ma iubesti, noi ne iubim!

Astenia de toamna

Cafeaua e dulce sau amara? Cearceafurile se uita stramb sau imi zambesc? Si-atunci cand ies afara, praful ma gadila in urechi... Imi spune sa fug, ca imi face el cinste.
Nu ma uit in spate dupa esarfa albastra pe care au lacrimat norii bolnavi de psoriazis. Ochii caprui toamna nu mai plang. Nici cerul iarna, cu conditia sa zambim la poza. Ii pun batranului din tramvaiul 3000 o moneda de 5 centi in palma.
Clovni se plimba de-a lungul unei sfori, eu de-a lungul unei alei pavate prin parc. Trei soareci au buline, ca pistruii sunt o trasatura de familie. Mana stanga ii vorbeste mainii drepte. A ta. Si-o tine strans...
Imi place culoarea maro. Dimineti maro, frunze maro, porumbei maro la nunta... Un pahar de fericire si sarutari cu doua paie. Paranteze desenate pe asfaltul ud incep sa se prelinga. Creta nu este rezistenta la apa!
Mi-e frica sa inchid ochii ca sa nu zdrobesc tot ce vad in jurul meu. Desi ar fi frumos sa fie doar o linie. Mi-a crescut un nufar in par.
Inimi dungate se plimba in tenisi cu sireturi rosii.

Ti-am mai spus cat te iubesc?

Soricei dungati

Cand ma trezesc dimineata, el e deja acolo, instalat. Ma priveste fix din coltul dinspre fereastra al noptierei. As fi putut sa scap de el inca din prima zi cand l-am bagat de seama, dar nu am putut. L-am lasat acolo, am plecat, iar cand m-am intors era tot pe noptiera, dar de data asta in coltul dinspre pat. Dadea din labute. Ma fascina.
Cu timpul a inceput sa nu ma mai deranjeze prezenta lui. Dimpotriva, imi place sa ii pieptan mustatile negre si sa i le pun pe bigudiuri. Apoi, cand imi aranjez eu parul in oglinda, se urca pe umarul meu, de unde isi da drumul in josul mainii. Se urca la loc. Imi lasa urme albastre de gherute pe brat.
Seara, se urca pe masa de toaleta si incepe sa alerge in cerc. Nu stiu ce sa fac, asa ca il privesc pana oboseste. Uneori ma ridic in picioare si ma invart alaturi de el, simtind ca parca asta asteapta de la mine.
Sa creada oare ca si eu sunt tot un soarece?
A inceput sa se uite din ce in ce mai speriat in oglinda, cand se afla pe mana mea. Nu prea isi mai repeta jocul pe bratul meu decat atunci cand il mangai dupa urechi si il gadil in palma. Se uita mereu la mine, fix, de pe marginea noptierei. Se tot invarte in cerc. Se uita in oglinda de la departare si respiratia i se schimba.
Intr-o noapte, insa, l-am auzit strigand clar "ajutor". Sunetele nu erau articulate, dar am intreaga convingere ca asta a spus. M-am invartit langa el, i-am aranjat mustatile si le-am legat funde patrate care fluturau in aprpierea ventilatorului. L-am lasat sa doarma pe perna mea, dar disperarea lui continua. Ajunsese sa spuna acum clar "scoate-ma de aici".

Nu e nicaieri. Nu il aud nicaieri. Nu ii vad decat fundita pe masa din fata oglinzii. Dungile patratoase mi se par amenintatoare acum. Aud o respiratie dereglata. E in oglinda. In interiorul oglinzii. Ma priveste fix din coltul dinspre fereastra. Ar fi trebuit sa scap de el din prima zi cand l-am bagat in seama. Dar acum nu mai puteam.
-Lasa, ca vin eu la tine!

Se aud cantand unsprezece fetite oarbe de la orfelinatul 14 de dupa colt.

Dialog

-Nu stiu.
-Ce nu stii?
-Nu stiu. Pur si simplu.
-Ieri am vorbit cu...
-Cu cine?
-Nu stiu.
-Ce nu stii?
-Am uitat.
-Ce ai uitat?
-Ceea ce nu stiam.
-Ieri cu cine ai vorbit?
-Cu un paianjen. Atarna foarte gratios deasupra patului meu, pe un fir subtire de panza. Dadea din cele 6 picioruse de parca ar fi vrut sa ma invite la vals.
-Paianjenii au 8 picioare.
-Asta avea 6. Stiu sigur ca l-am privit in ochi. Era cam trist. Spunea ca nu-si mai gaseste logodnica, pe mazariche.
-O cunosti?
-Nu stiu.
-Cum de nu stii?
-Am uitat.
-Vreau sa zambesc.
-Zambeste. Iti fac o poza.
-Nu pot.
-De ce?
-Pentru ca imi faci poza.
-Aha...
-Cobori la prima?

Scrisoare de dragoste

Am primit o declaratie de dragoste scrisa, prin telefon. Am fost rugata sa o consider un e-mail, dar eu nu sunt chiar asa de moderna. Mi-a spus ca ma iubeste, iar eu stiam ca are unghiile roase de emotii. Nu puteam sa vad, dar stiam asta inca de cand eram copii.
Ma gandeam ca am doar 13 ani, si ca firul de praf nu se poate rupe in 14. Un suras hibrid e oare mai expresiv decat un umor coroziv? De ce un drum drept e doar drept, si nu si stang? Un actor vindea ciuperci la coltul blocului, iar teatrul nu era ocean. Nu stiu sa inot...
El m-a sunat, iar eu am fost obligata sa continui sa vorbesc. Si el sa asculte. Sau poate ca era invers, nu mai tin minte exact. Dar ce e defapt "exact"? Vot. Aha, si voi sunteti in dilema. Deschideti palmele ca sa puteti iesi.
Ajunsese sa se faca tarziu in mine, in noi, in degetele mainii stangi si in visinul din fata casei. Cautam disperata sentimentele agatate de un fir de par scurt si saten de tavanul din baie, dar nici tavanul nu il mai gaseam. Cine il gonise?
Apa calda ma usca de mirare si auzeam figura lui soptind in telefon. Un disc de pick-up zgariat genera o ceata surda. I-am spus ca si eu il iubesc... Stiam ca are unghiile roase.
Am inceput sa radem amandoi. Era un suras hibrid sau un umor coroziv? Poate eram fericiti. Dar a venit tonul ocupat.
"Pentru a continua conversatia, introduceti o noua cartela."

Scrisoarea mea! Scrisoarea mea!

Lucruri simple.

Cat costa o bucata de zambet? In cat timp ingheata o floare? Vreau sa stiu. Care parte dintr-un fluture e mai calda?
Zi-mi, spune-mi, vorbeste-mi. Cine oare poate sa calce pe papadii fara sa-i ramana puf pe talpi?
Ce inseamna "partial adevarat"? Ce inseamna de fapt "adevarat"... tu minti? El minte, noi mintim, minciuna are gust de mandarina. Nu. Eu zambesc... Ea dispare. Pentru ca am acoperit-o, si noaptea pasarile nu mai canta. Vreau o aripa sub care sa m-ascund.
De ce cand sufli peste ceva, acel lucru se transforma? Eu cand am respirat in tine ti-am lasat o bucata de suflet? tu esti eu, si invers. De fapt, totul e invers. Mai invers decat o inghetata lipita de asfalt. Nu, a trecut vremea ei, noi nu mai dam cu capul de coltul mesei, iar eu pot sa ma uit in oglinda fara sa ma ridic pe varfuri. Nu vad nimic, dar poate cu timpul...
Am constatat ca mi s-a adus la cunostina. Nu fi presedinte de bloc cu mine, te rog. Ce daca am aruncat cu gutui dupa vecina de la 14-dupa-colt? O merita din plin, si-n plus, eu sunt copil.
Am un sentiment plin de stranuturi. Uita-te in cutia postala, vezi, n-o fi venit vreo veste de la piciorul drept? ...intotdeauna face cum il taie bataturile. Cum il bat taieturile. Cum vrea el, sau cum vrei tu. Ce alegi, ce alegi?
Cascada in baie. E vina mea, imi pare rau. O sa acopar robinetele si-o sa-mi cer iertare de la gresie. Si reverenta se accepta, cu conditia sa fluture bine dantela.
Carissime, si muzele se duceau la toaleta! Lasa-ma sa ragai alfabetul. Lasa-ma sa deviez de la paralelism in hiperbole echilatere. Ce conteaza?
Doi bureti nu erau baieti, pentru ca altfel ar fi fugit dupa omul cu inghetata. In loc sa faca asta, au sarit la mine in farfurie si au improscat cu piper in stanga si-n dreapta. Imi vine sa-i dau prin faina, dar mi-am rupt mainile si nu pot sa-i apuc cu picioarele. Norocul lor... Fiecare cu al lui, numai noi fara pentru ca ni l-am uitat sub perna. Mai stii?
Vrei sa stii adevarul? Vino si intreaba-ma cand iau comanda. Azi avem sperante! Poimaine am avut homari... Ce sa-ti fac daca ai venit asa tarziu. Ia-ma in brate.
Cand mintea mi-o ia razna, o impachetez si-o trimit la dracu'. La ce sa-mi foloseasca? Din pacate insa imi vine intotdeauna inapoi, stampilata cu "Destinatar Necunoscut". Idiotii astia si-au uitat pana si originile...
E ora de stins zambetele, dar azi ai voie sa... sa... aiurez, e cu totul invers. Dar tu stii, nu?
In acest film nu au fost ranite animale, ci viceversa. Cutzache mi-a distrus inca un pulover. Maine plec de-acasa imbracata in maculatura. Rochia de hartie e mai de hartie decat florile de hartie, si cu asta am zis tot si nimic.
Arunca si uita...

Uite si esentialul: A fost odata, si-am incalecat pe-o sa.

Cine e defapt...?

Nu sunt eu. Nu pot fi eu. E doar o imagine a mea, vazuta ca printr-un kaleidoscop: un zambet, o lacrima, un zambet... si tot asa. Dar mereu se termina cu un suras.
Cine e copila din oglinda mea?
Doi ochi care nu obosesc niciodata sa priveasca, doua pleoape care nu se indura sa ii orbeasca. Un obraz pe care inca se mai cunosc, vag, urme albastre lasate de lacrimi copilaresti. Amprenta lor a ramas acolo, asemeni albiei unui paraias secat demult. Nu se poate uita, dar nici nu mai poate fi simtit in niciun fel.
Ce e fiinta din oglinda mea?
Un amestec maleabil de tinerete si fericire, tanjind dupa independenta. Un motiv de bucurie, sau de ura. Un nimic umblator, cald... Sufocant prin existenta.
Cine sunt eu?
Tot ce am spus mai sus. Tot ce am fost inainte de a scrie aceste randuri. Ceea ce sunt in clipa asta, si tot ceea ce voi fi in secunda viitoare: Eu.
Cine sunt eu?
O bucatica de suflet... O bucatica din tine.
Dar totusi, cine e defapt copilul acesta fericit?

Din prostie.

Ma uit pe pereti, numar cai portocalii in picatele cenusii, si ma gandesc la... La ce ma gandesc? Nu stiu. Hai sa ne intrebam! Vot... Aha, deci si voi considerati ca nu ma gandesc la nimic. Era de asteptat de la o persoana ca mine. Toti avem slabiciuni, dar la mine se observa mai pronuntat. Temeri sangerii, murdare... Ca niste visina coapte, ca niste cirese innegrite, ca niste capsuni strivite de asfalt. De ce ma tem? Ma tem ca s-ar putea ca intr-o zi sa nu mai fie la fel, ca si cand mi s-ar termina brusc fericirea organizata in capsule bine dozate, si ca in orice dependenta, as innebuni incet-incet. Ma tem sa nu dezamagesc pe nimeni cu toate slabiciunile mele copilaresti, ceea ce inseamna ca ma tem de mine si de defectele mele mult prea usor de observat si pregnante. Ma tem sa nu supar pe nimeni din frica nebuna de a nu supara. Ma tem cateodata sa mai clipesc, fiindu-mi groaza ca nu cumva lumea sa se sfarame sub greutatea pleoapelor mele, fiindu-mi groaza ca nu cumva culorile sa fie maturate de gene. Ma tem, ma tem, ma tem... prosteste!
De ce sa imi fie teama?

Diminetiile trebuie interzise.

Stii cum e cand te trezesti dimineata si simti cum pielea iti miroase a somn, de parca ai fi visat prea mult? Perdelele sunt trase, si esti singur. Insa e o singuratate placuta. Nu se compara cu serile de vara, cu strazile pustii pe care ploile caldute fura cate un sarut fugar. Nu. E ceva cu totul diferit. Stai pur si simplu fara sa faci nimic, imbracat doar intr-un tricou larg. Te simti fericit dimineata.
Iti indesi fata in perna si vrei sa adormi din nou. Patura e pe jos... A fost cald noaptea. Mereu e cald noaptea. Parca vara ar vrea sa nu ma lase sa dorm. Vrea sa ma tina treaza cat mai mult timp, pentru ca stie ca oricum ma gandesc tot timpul la aceleasi lucru: la tine.
Si totusi nu simt ca ar fi venit vara. Nu stiu de ce, dar uneori am impresia ca eu ma invart in fericirea mea purpurie, iar ceilalti devin din ce in ce mai apatici. Cel putin un lucru vreau sa fie clar: nu imi doresc sa mai primesc telefoane tarzii si lacrimogene. Imi doresc sa nu mai vad niciun prieten care plange. Vreau...
Vreau multe, nu-i asa? Dar nu vreau nimic imposibil. Vreau sa fie dimineata. Vreau sa fie perdelele trase. Vreau sa visez atat de mult incat sa ma doara ochii. Vreau sa fie dimineata mereu.

Renastere

Vedeam cum ti se scurge fata printre degete. Atunci m-am aplecat si am inceput sa ti-o adun usor in causul palmei mele. Aveai un chip lichid, trebuia sa suflu ca sa i se lipeasca picaturile si sa pot sa le culeg.
Am incercat sa gust una. Doamne, cat puteau fi de dulci! Nu ma mai saturam, incepusem sa le sorb cu pofta. Ma jucam cu degetele prin bucatelele tale de chip, ma jucam cu ele pe buze.
Ma opresc. Ce facusem? Iti inghitisem tot chipul. Ma cuprinse o fericire atat de arzatoare, incat m-am rastignit in tarana. Nu ma mai puteam ridica, abia trageam pana si de pleoape ca sa le deschid.
Incepu sa picure cu gheata si petale. Atunci mi-am dat seama ca tot tu erai. Tu erai si in mine, erai si in petale si in gheata. Nu ma lasai sa-mi trezesc irisul ciocolatiu pentru a te pastra in umbra lui. Nu voiai sa te lepezi de sub si de deasupra epidermei mele, voiai sa o aperi din toate partile, sa o sufoci cu un sarut de flacara de inger pe piele de argint rece.
Ajunsesem sa ne contopim. Ajunsesesi sa impregnezi nisipul din care eram facuta.

de ce razi?

de ce razi?

sunt beata de fericire.

iti sta atat de bine...

ma simteam ciudat in vechea mea piele.

si acum...?

am dezbracat-o.

iti mai e frica?

nu.

de nimic?

de nimic. existi tu...

Banal

Cateodata totul devine atat de real incat ajung sa ma intreb daca nu cumva toata viata asta este invelisul unei fictiuni pe care omenirea este incapabila sa o perceapa. Stau, ma uit in trecut si imi vine greu a crede ca am trait sa vad atat de multe. Imi vine greu a crede ca am trecut peste atat de multe obstacole pe care inainte le credeam insurmontabile, si care acum par pierdute ca intr-un vis copilaresc.
Dar daca nu am fi copii, am mai fi atat de innebuniti sa simtim ca traim? E suficient sa respiri, sa respiri ca sa iubesti... Poate ca am crezut ca sunt diferita, dar mi-am dat seama ca am cate putin din fiecare om pe care il cunosc. Poate ca nu am vrut sa fiu obisnuita, dar parca incercand mereu sa fiu altfel, am ajuns sa seman din ce in ce mai mult cu restul oamenilor.
Indiferent de realitate, toti vom fi intotdeauna banal de speciali...

Ploaia... Ingerii

N-am cer... doar o panza neagra, pictata cu stele. N-am lacrimi... sunt doar picaturi de ploaie care se preling pe umerii de plus. Iubesc ploaia. Ma simt si eu ca stropii reci. Mica, mica de tot, si ciudata. E straniu sa fiu identica cu ploaia si diferita fata de fiecare picatura in parte: De fiecare data cand ma ridic le vad cazand, spargandu-se de pleoapele mele si soptindu-mi cat sunt de fragila. Nu sunt ca ele, dar ma pot preface. Otrava lasitatii lor ma inunda, si o confund cu viata. Mi-am dat masca jos si v-am lasat sa-mi vedeti fata. Nu imi negati sinceritatea...
Dar dupa atatea randuri incarcate nu numai de scris, imi este greu sa imi gasesc cuvintele. Ce aberatie, sa nu-ti gasesti cuvintele, de parca ar fi ascunse sub un strat gros de praf. Poate ca nu aveam nevoie de ele. Eram doar eu cu visele mele si ne tineam de urat. S-ar fi suparat daca le-as fi lasat singure. M-as fi simtit rau, nu-mi doream sa le ranesc. In timp visele devin oameni, si capata o personalitate distincta. Sunt copil, si vreau sa mi se indeplineasca toate visele.
Dar ce viseaza ingerii, daca ei nu dorm?
Eu visez... nu sunt inger. Dar cred ca sunt mai fericita decat un inger.
[douapuncteics]

The new romance

Plang. Sau nu? Mai degraba rad. Sau plang? Nu, mai mult ca sigur rad. Desi multe lacrimi mi-au murdarit obrajii, de cate ori simt acum ca o sa ma napadeasca alte paraiase, imi aduc aminte ca lacrimile ajunse pe pamant se transforma in noroi. De ce ar trebui sa regret, cand nu am decat amintiri frumoase? De ce ar trebui sa ma gandesc la final, cand clipele care au ramas sunt atat de pretioase?
Fiecare se schimba... Unii din voi poate erau diferiti chiar cand au inceput sa citeasca acest post. Poate ca pe fata aveati cu un rid mai putin, poate ca va fac sa va incruntati, si nu intelegeti ce simt. Dar eu stiu ce simt. Stiu ce vreau. Stiu ca ma cunosc, in ciuda multelor greseli pe care le fac. Stiu ca si tu ma cunosti, si stiu ca vrei sa ma ajuti sa nu mai fac greseli... Dar cum ar fi viata daca am stii totul dinainte? Ar mai avea vreun farmec? Am sta atat de nepasatori pe o banca in parc si ne-am uita cum alearga timpul pe langa noi, cum imbatranim, cum ne maturizam...
Cateodata imi doresc sa fiu din nou copil. Sa nu cunosc toate grijile pe care le am... Dar totusi, daca stau sa ma gandesc, nu as da fericirea pe care o simt acum pentru nimic!

Te iubesc...

Parcul e pustiu si trist.
Printre acele frunze moarte
Eu vad un soare complotist,
Si ma intreb:

Merita sa mai visezi
Cand stii ascunzisurile viitorului?
Sa iubesti ca un copil, si sa vezi
Zilnic, inramata, fotografia despartirii?...

Dar ce iubire!
Sa te lase sa-i simti nemurirea,
Apoi sa te stingi incet-incet
Privindu-ti fericirea...

Fericire...

Fericirea-i atunci cand ajungi sa crezi ca te cunosti, si cand nu mai vrei sa te schimbi. Fericirea-i atunci cand realizezi ca zambetele sunt fiinte, si viata iti zambeste mecanic. Fericirea-i cand praful si mizeria Bucurestiului parca te caracterizeaza, si iti dai seama ca nu ai vrea sa fi in niciun alt loc din lume. Fericirea inseamna sa iesi in ploaie alaturi de prieteni, sa te uzi, sa alergi ca un copil beat de nebunie, cand tu defapt ai baut o bere.
Iar durerea e si ea un mod de a fi fericit. Fericirea nu se exprima prin lipsa lacrimilor. Fericirea nu inseamna sa nu fi trist, ci sa stii ca esti trist din cauza fericirii exacerbate. Fericirea inseamna sa nu ai niciodata ochii goi. Fericirea inseamna sa ii iubesti pe toti asa cum sunt...
Cat de mult mi-am dorit sa fiu independenta... Si acum am realizat ca asta inseamna singuratate. Fericirea te face dependent, si ca orice drog, iti ofera siguranta ca ziua de maine va fi identica... Aceasta dependenta te invata sa adormi zambind, iar eu sunt dependenta.
Sunt fericita...

So... kiss me?

Atata confuzie insirata pe o sarma care pana la urma s-a rupt... De ce a fost asa de greu sa imi dau seama de ceea ce sunt, si de ce sunt chiar si acum ametita de suspansul fiecarei zi noi?
Mirosul de cafea si de fum de tigara imi inunda narile dimineata, iar eu ma intorc cu spatele spre fereastra prin care razbeste luna, si imi imaginez ca esti si tu langa mine, ca sa iti plimbi degetele pe buzele mele. Sper ca dorm cu ingerii din nou. Apoi ma trezesc, imi gonesc pasii prin camera intunecata si astept sa se faca zi si pentru mintea mea. Fredonez o melodie arhicunoscuta: Vita de Vie - Varza. Si ma gandesc. La ce? Nici eu nu stiu... Poate la tine, poate la mine... Cine stie ce ganduri se impregneaza in panza catifelata a ciudateniei mele? Pentru ca tot la ura zici tu ca ajungem!
Se pare ca aberatiile cuceresc teritoriu. Astazi, ati citit prima pagina a discursului lor, chiar pe aceasta pagina pustie, cu povesti uitate de lume, care vor ajunge din nou in inchipuirea tuturor, sau cel putin a mea, desi chiar si eu am uitat de mine. Dar simt...

Inainte nu stiam cine sunt, pana cand am ajuns amandoi in lumea asta unde putem fi cine vrem: Eu sunt fericita. Tu cine esti?...

Hai sa fim ipocriti!

Zambiti va rog! Se filmeaza..
Hai sa zambim mereu, si atunci cand suntem complet dezamagiti sa ii multumim persoanei in cauza. Hai sa fim mandri ca nu apreciem munca si ca tot ce e frumos e dat uitarii. Hai sa tinem fruntea sus si sa sustinem cu tarie ca suntem "oameni civilizati", doar nu trebuie sa ne pese de restu'.
De ce sa tindem in permanenta sa fim mai buni, cand putem fi mai rai si mai prosti?
De ce sa incercam sa ii ajutam pe ceilalti cand sufera, daca ne putem bucura de durerea lor, daca aceasta ne ofera satisfactii si rictusuri jalnice?
De ce sa fi tu, cand poti fi altcineva? De ce sa fi sincer, cand poti sa minti? De ce, de ce, de ce...
Dar la urma urmelor, ce suntem cu totii, in afara de niste semne de intrebare umblatoare??? Deci, in concluzie:
Hai sa fim ipocriti!

Astazi...

maine.

nu, azi...

de ce azi?

pentru ca nu imi place sa o las pe maine.

dar nu pot astazi...

trebuie sa poti.

maine... te voi iubi maine.

promite-mi!

iti promit ca va ploua.

azi?

nu, maine...

de ce?

ca sa nu te vada nimeni plangand.