Ploaia... Ingerii

N-am cer... doar o panza neagra, pictata cu stele. N-am lacrimi... sunt doar picaturi de ploaie care se preling pe umerii de plus. Iubesc ploaia. Ma simt si eu ca stropii reci. Mica, mica de tot, si ciudata. E straniu sa fiu identica cu ploaia si diferita fata de fiecare picatura in parte: De fiecare data cand ma ridic le vad cazand, spargandu-se de pleoapele mele si soptindu-mi cat sunt de fragila. Nu sunt ca ele, dar ma pot preface. Otrava lasitatii lor ma inunda, si o confund cu viata. Mi-am dat masca jos si v-am lasat sa-mi vedeti fata. Nu imi negati sinceritatea...
Dar dupa atatea randuri incarcate nu numai de scris, imi este greu sa imi gasesc cuvintele. Ce aberatie, sa nu-ti gasesti cuvintele, de parca ar fi ascunse sub un strat gros de praf. Poate ca nu aveam nevoie de ele. Eram doar eu cu visele mele si ne tineam de urat. S-ar fi suparat daca le-as fi lasat singure. M-as fi simtit rau, nu-mi doream sa le ranesc. In timp visele devin oameni, si capata o personalitate distincta. Sunt copil, si vreau sa mi se indeplineasca toate visele.
Dar ce viseaza ingerii, daca ei nu dorm?
Eu visez... nu sunt inger. Dar cred ca sunt mai fericita decat un inger.
[douapuncteics]