Din prostie.

Ma uit pe pereti, numar cai portocalii in picatele cenusii, si ma gandesc la... La ce ma gandesc? Nu stiu. Hai sa ne intrebam! Vot... Aha, deci si voi considerati ca nu ma gandesc la nimic. Era de asteptat de la o persoana ca mine. Toti avem slabiciuni, dar la mine se observa mai pronuntat. Temeri sangerii, murdare... Ca niste visina coapte, ca niste cirese innegrite, ca niste capsuni strivite de asfalt. De ce ma tem? Ma tem ca s-ar putea ca intr-o zi sa nu mai fie la fel, ca si cand mi s-ar termina brusc fericirea organizata in capsule bine dozate, si ca in orice dependenta, as innebuni incet-incet. Ma tem sa nu dezamagesc pe nimeni cu toate slabiciunile mele copilaresti, ceea ce inseamna ca ma tem de mine si de defectele mele mult prea usor de observat si pregnante. Ma tem sa nu supar pe nimeni din frica nebuna de a nu supara. Ma tem cateodata sa mai clipesc, fiindu-mi groaza ca nu cumva lumea sa se sfarame sub greutatea pleoapelor mele, fiindu-mi groaza ca nu cumva culorile sa fie maturate de gene. Ma tem, ma tem, ma tem... prosteste!
De ce sa imi fie teama?