Fericire

Cât costă o bucată de zâmbet?

Era pe scări, tăvălită, o bătrânică care mi-a şoptit.

Dar am uitat...

Am uitat cât costă o bucată de zâmbet,

Iar acum nu mai pot nici măcar să vând

Bucăţi de zâmbet, cu puf de păpădie.

Iti amintesti cum isi bateau adolescentii joc de noi?

A trecut destul timp de atunci, cam cativa ani. Dar n-o sa uit niciodata ce a insemnat pentru mine clasa a cincea... Stau cateodata si ma uit in urma mea, si imi amintesc cum imi era frica sa ies din clasa, si cum stateam drepti cand treceau "cei mari" pe langa mine. Si ce mai tin minte? Capace, sapuneli, piedici... Toate amestecate in capul meu, nu neaparat ca amintiri, ci mai mult ca o parere legata de o anumita perioada din copilarie. Ar fi mult sa spun ca ii uram pe acesti "adolescenti". Pe-atunci imi ziceam simplu ca nu o sa ii inteleg niciodata.
Nici acum nu mi-am schimbat parerea. In schimb pot, recunosc ca eu nu as fi avut in ruptul capului tupeu sa comentez in lor, asa cum fac generatiile actuale. Si mai recunosc si ca simt cateodata o nevoie teribila de a le pozitiona o flegma spumoasa in crestetul capului. Mi-ar placea sa ii vad inrositi de nervi si cu sudoare curgandu-le de pa tample pana pe buze. Dar bineinteles ca aceste imagini nu imi delecteaza niciodata privirile. N-am timp pentru asa ceva.
Am lucruri mai bune de facute, si prieteni mai importanti de sunat.

Dificultati tehnice

Renunt. Defapt, am renuntat deja. Le-am intors spatele in cel mai reverentios mod cu putinta , tuturor parerilor voastre impertiente si criticlor puerile. Ma lasa rece. La fel de rece ca si caloriile de pe cutia cu inghetata. Nu m-a interesat foarte mult niciodata, nu puteti nega asta, dar totusi, pentru un timp pot spune ca am incercat sa inteleg. Acum realizez ca ori sunt incapabila, ori nu are niciun sens. Si imi mai dau seama si ca stateam agatata cu dintii de toti hipiotii al caror IQ nu il depaseste pe cel al unui cotor de mar. Nu ma intelegeti gresit, nu incerc sa critic pe nimeni, nu e in interesul meu. Doar ca sunt curioasa sa vad cum suna aceste cuvinte, atent selectionate ca si bucatile de fructe din iaurt, suna atribuite altor persoane. Sper ca pana la sfarsitul articolului nu vor exista cereri de drepturi de autor. Poate ca in cazul asta, obrazul ala brazdat de cosuri o sa isi faca simtita prezenta, si o sa cauzeze o tacere mai mult sau mai putin inteligibila.
Vin si eu cu urmatoarea ipoteza: Sunt gresita fundamental.
Voi ce spuneti?
Stiu ca de faptul ca imi place verdele, ca ascult Bob Marley si Pink Floyd, ca am freza ciufulita, ca gandesc dar de obicei nu spun, ca fac ce vreau, cand vreau si cu cine vreau... Comentati destul. Chiar ma simt flatata sa vad atat de multe statusuri care ma eticheteaza, sincer. Din pacate insa, m-am nascut cu o boala incurabila: lenea. Asa ca in cazul in care cineva asteapta vreun raspuns, regret nespus ca voi fi nevoita sa cauzez dezamagiri.
I-am auzit pe unii spunand ca "nu am sentimente". Haha. A fost chiar haios. M-a facut sa ma simt ca un fel de mutant... Ca un chips Lays fara sare! Dragilor, fiti convinsi ca simt. E in natura firii. Oricat de mutilat ar fi, omului nu i se poate amputa acest simt, al sentimentului. Iubesc. Iubesc poate mai mult decat veti iubi voi in intreaga voastra viata. Dar nu puteti concepe. Dragostea asta... Nu trebuie transformata intr-un cliseu, intr-un kitsch. Doar pentru ca nu strig in gura mare cat de singura ma simt uneori, sau cat de fericita ma face o zi alaturi de prieteni, nu inseamna ca nu le multumesc mereu pentru ca sunt langa mine. Nu inseamna ca nu tin la ei, si ca nu as tampi in lipsa lor. Iar cei carora le pasa, simt la randul lor. Nu au nevoie de dovezi, de inimioare de plus, sau de acel sablon ":x".
Si... ca incheiere. M-a apucat o durere in cot...

Soare pentru doi

Sper ca o sa ma iertati pentru ca am inceput acest articol cu titlul unei piese de teatru. Nu ma criticati prea tare. Stiu ca asta e activitatea voastra preferata, dar v-as fi teribil de recunoscatoare daca ati face o data o exceptie, asa, de amorul artei.
Chiar, ati observat ca a inceput sa mai iasa soarele? Ce conteaza ca razele se sparg in tavan, si se reflecta pe asfaltul ud? Macar e acolo. Atarna deasupra acoperisurilor murdare ca un chips mare si sarat.
Si parca te furnica pielea cand iesi pe balcon, si auzi toate claxoanele si zgomotele de cauciucuri ce imprastie apa din balti pe peste tot... Si soarele. Nu te lasa sa stai in casa, te obliga sa faci ceva, sa iesi din monoton.
Vreau sa ies. Vreau sa fug, sa alerg, sa fiu doar eu cu soarele. Sa fie vara, sau nu, nu-mi pasa defapt. Daca stau sa ma gandesc, nu imi mai pasa de nimic. Nu inteleg ce vad oamenii asa de interesant la mine. Si de ce ma critica. Nu inteleg. Da' defapt nici nu vreau. Vreau doar sa fie raze multe si colorate.
Si parca totul ma sufoca. Tot ceea ce se intampla se catara pe mine ca o iedera si nu ma mai lasa sa fac nimic fara sa imi pun intrebari, fara sa ma simt oarecum vinovata. Vreau libertatea aia care te scuteste de remuscari. M-am saturat pana peste cap de resentimente... Mi-ar placea sa stau pe scari, undeva, si nu-mi pasa cu cine, doar sa nu fiu singura. Dar nici cu cineva nu vreau sa fiu. Cum vine asta? Sa fiu eu cu mine. Sau eu cu mine si cu ele. Da, da. Si sa-mi zica ca ma iubesc, ca nu mi-a mai zis nimeni de mult.
Soarele nu ma poate judeca. El... ori e prea bun, ori il doare in fund. Nici nu stiu ce e de preferat. Cert e un singur lucru: Soarele pentru doi e intotdeauna din hartie.

Arta. Artist.

Photo: Andres [ http://happymaker.deviantart.com ]

Stii ca traim intr-o tara in care dupa sondaje 78% din populatie afirma ca nu se duce la teatru fiindca nu are chef? Cand ii intrebi daca le place, ei raspund cu: "De ce mi-ar placea? E de moda veche." Teatrul este vazut de cei care nu pot concepe arta, ca o forma lipsita de expresivitate a acesteia. Cine are nevoie de teatru?
In generatia actuala, viata insasi este un teatru. Un teatru vulgar, realist. Actorii ajung sa fie doar oameni ce se prefac a fi oameni. Daca noi jucam in mod natural niste roluri, mai avem nevoie de teatru? In teatru poti sa-ti exteriorizezi sentimentele care nu sunt permise de societate. Poti fi orice vrei tu, fara a risca sa fii judecat. Uneori, cand oamenii ies de la teatru, invinuiesc actorii pentru ca "ar fi jucat prost", cand defapt ei nu au inteles piesa.
De ce avem nevoie de teatru? Ca sa invatam sa traim. Nu simti niciodata ca realitatea te dezamageste? Atat de absorbit de cotidian, nu ar fi cazul sa mai schimbi ceva? Nu ai nevoie de ceva diferit, ca un rol? Sau poate te temi ca nu o sa-i poti face fata, asa cum nu reusesti sa faci fata caseritei imbracate elegant, sau anuntului de la inceput cu "Va rugam frumos, inchideti telefoanele mobile."
Te provoc. Hai cu mine. Hai sa vedem daca e chiar asa de rau precum se zice, "ca mori de plictiseala", ca te "invechesti" pe un scaun tapitat, la o piesa mai noua decat tine. Invata sa apreciezi adevarata frumuseste a acestei iesiri. Ia-o ca pe o distractie. Ia vezi, poti sa-ti lasi in seara asta acasa problemele, si fitele, si aerul de capitala?
***
Pune mana pe un aparat. Fa o poza. Stiu ca pe urma o vei sterge, nu iti va placea. Vei spune ca nu a surprins nimic, sau ca e banala. Dar defapt, prin obiectiv vezi scena. Nu sterge poza, te rog. O sa fie amintirea noastra. O sa fie arta. Dar de ce avem nevoie de arta?
Arta este in esenta cea mai profunda expresie a creativitatii umane. Arta proasta, aruncata la gunoi, este ceva tragic deoarece exprima esecul uman. Dar singurul esec real este... inexistenta.
Nu te intereseaza nimic din ceea ce e frumos, crezi ca "frumosul" se defineste prin ceea ce le place celorlalti...
Pune mana pe un aparat. Fa o poza, pe care sa n-o stergi. E o clipa din viata ta, o clipa in care ai facut ceva frumos. O clipa in care ai facut ceva care chiar conteaza, ceva real.
Nu te saturi sa fii indiferent? Nu vrei sa te afirmi? Nu te-ai saturat sa decida ceilalti pentru tine iar tu doar sa-i aprobi, pentru ca iti e prea lene ca sa iei cuvantul? Iesi in lume. Iesi in lume, ca lumea-i mare... Exteriorizeaza-ta.
***
Stiu cum sunt oamenii. Stiu cum sunt ei convinsi ca "se distreaza". Stiu si eu, mult prea bine cum e sa te trezesti dimineata, cu gandul la iesirea din ziua respectiva. Iti tarasti picioarele, faci un dus fierbinte, stai juma' de ora imbracat cu un prosop ca ti-e lene sa te imbraci... Iesi in strada, claxoane, balti, flegme cazatoare din cer si sintagme mirifice prin statiile de metrou. Toate ne caracterizeaza. Fac parte din noi.
Si ajungi. De obicei mai tarziu. Uneori mai devreme, si aproape niciodata la timp. Si-apoi iti pui mana in sold si-ntrebi: "Ce facem?".
Pauza.
Apoi te trezesti in aceeasi cafenea, in acelasi bar, in aceeasi bodega, pe aceeasi banca din acelasi parc... Mereu un cliseu care se repeta. Seara, te afunzi in canapea, cu mobilu' langa tine, implorandu-l din priviri sa sune, dar nu se intampla niciodata nimic. Iar singurul motiv este acela ca tu nu vrei sa se intample ceva.
Impodobeste-ti patul cu reviste, citeste ore intregi, asculta muzica in timpul ala... Citeste ce se intampla aici, in tara ta! Vezi unde poti sa mergi, ce poti sa faci sa iesi din mediocru. Vezi un film, o piesa de teatru, o expozitie sau da o fuga la un concert. Bea o bere daca asta-ti place, dar nu te mai lamenta.
Asta nu va schimba nimic.
***
In concluzie... Avem nevoie de arta.