Cine e defapt...?

Nu sunt eu. Nu pot fi eu. E doar o imagine a mea, vazuta ca printr-un kaleidoscop: un zambet, o lacrima, un zambet... si tot asa. Dar mereu se termina cu un suras.
Cine e copila din oglinda mea?
Doi ochi care nu obosesc niciodata sa priveasca, doua pleoape care nu se indura sa ii orbeasca. Un obraz pe care inca se mai cunosc, vag, urme albastre lasate de lacrimi copilaresti. Amprenta lor a ramas acolo, asemeni albiei unui paraias secat demult. Nu se poate uita, dar nici nu mai poate fi simtit in niciun fel.
Ce e fiinta din oglinda mea?
Un amestec maleabil de tinerete si fericire, tanjind dupa independenta. Un motiv de bucurie, sau de ura. Un nimic umblator, cald... Sufocant prin existenta.
Cine sunt eu?
Tot ce am spus mai sus. Tot ce am fost inainte de a scrie aceste randuri. Ceea ce sunt in clipa asta, si tot ceea ce voi fi in secunda viitoare: Eu.
Cine sunt eu?
O bucatica de suflet... O bucatica din tine.
Dar totusi, cine e defapt copilul acesta fericit?

Din prostie.

Ma uit pe pereti, numar cai portocalii in picatele cenusii, si ma gandesc la... La ce ma gandesc? Nu stiu. Hai sa ne intrebam! Vot... Aha, deci si voi considerati ca nu ma gandesc la nimic. Era de asteptat de la o persoana ca mine. Toti avem slabiciuni, dar la mine se observa mai pronuntat. Temeri sangerii, murdare... Ca niste visina coapte, ca niste cirese innegrite, ca niste capsuni strivite de asfalt. De ce ma tem? Ma tem ca s-ar putea ca intr-o zi sa nu mai fie la fel, ca si cand mi s-ar termina brusc fericirea organizata in capsule bine dozate, si ca in orice dependenta, as innebuni incet-incet. Ma tem sa nu dezamagesc pe nimeni cu toate slabiciunile mele copilaresti, ceea ce inseamna ca ma tem de mine si de defectele mele mult prea usor de observat si pregnante. Ma tem sa nu supar pe nimeni din frica nebuna de a nu supara. Ma tem cateodata sa mai clipesc, fiindu-mi groaza ca nu cumva lumea sa se sfarame sub greutatea pleoapelor mele, fiindu-mi groaza ca nu cumva culorile sa fie maturate de gene. Ma tem, ma tem, ma tem... prosteste!
De ce sa imi fie teama?

Diminetiile trebuie interzise.

Stii cum e cand te trezesti dimineata si simti cum pielea iti miroase a somn, de parca ai fi visat prea mult? Perdelele sunt trase, si esti singur. Insa e o singuratate placuta. Nu se compara cu serile de vara, cu strazile pustii pe care ploile caldute fura cate un sarut fugar. Nu. E ceva cu totul diferit. Stai pur si simplu fara sa faci nimic, imbracat doar intr-un tricou larg. Te simti fericit dimineata.
Iti indesi fata in perna si vrei sa adormi din nou. Patura e pe jos... A fost cald noaptea. Mereu e cald noaptea. Parca vara ar vrea sa nu ma lase sa dorm. Vrea sa ma tina treaza cat mai mult timp, pentru ca stie ca oricum ma gandesc tot timpul la aceleasi lucru: la tine.
Si totusi nu simt ca ar fi venit vara. Nu stiu de ce, dar uneori am impresia ca eu ma invart in fericirea mea purpurie, iar ceilalti devin din ce in ce mai apatici. Cel putin un lucru vreau sa fie clar: nu imi doresc sa mai primesc telefoane tarzii si lacrimogene. Imi doresc sa nu mai vad niciun prieten care plange. Vreau...
Vreau multe, nu-i asa? Dar nu vreau nimic imposibil. Vreau sa fie dimineata. Vreau sa fie perdelele trase. Vreau sa visez atat de mult incat sa ma doara ochii. Vreau sa fie dimineata mereu.