O poveste despre un baiat… Care se simtea banal. Un baiat caruia i-am auzit prima data vocea in timp ce astepta in gara primul tren spre Bucuresti. Hehe, ce uimit era cand am vorbit, si-acum imi aduc aminte! Iar eu ma grabeam spre casa, ca era tarziu, dar stomacul meu clocise mormoloci multuicolori care dansau Macarena printre organele mele interne si-mi provocau o stare ciudata de nervozitate. Imi aminteam de prima noastra conversatie, in urma cu vreun an… Cand imi povestea cum avea sa mearga sa faca un dus, iar eu eram convinsa ca o sa ajunga intr-un timp nu foarte lung in Ignore List-ul meu. Dar intre timp mi-a trecut acea faza teribilista de blackerie, si am început sa vorbim chestii mai normale, mai putin banale. Ha… Era una din persoanele care chiar statea sa-mi citeasca aberatiile de pe diferite blog-uri, sau statea sa se gandeasca inainte sa raspunda vorbelor mele in dodii, vorbelor mele despre indoieli insurmontabile sau certitudini metafizice. Iar in ciuda distantei si a lipsei de interes (cel putin din partea mea, recunosc), am ajuns sa ne inrudim! “Dexter si Dextora” e totusi o poveste simbolica, nu mai stam s-o analizam acum.
S-acum mi-e dor de el… Sau poate ca mai mult mi-e dor de zilele acelea, primele de toamna, cu soare bland si vant parfumat! Poate ca mi-e dor de rasul meu vechi, mai sincer decat acum, de lipsa cuvantului “dar…”. Eh, au fost multe de cand a plecat, iar eu simt ca au fost chiar prea multe. Dar o sa treaca cu timpul, toate trec, iar acum vine Craciunul. Avea dreptate, ca vine Craciunul, si-ar trebui s-o simt si eu! Dar s-a gandit vreodata cineva ca unii dintre noi nu ar vrea ca totul sa treaca…?
Din fericire nu trec si gradele de rudenie, si sper ca nu o sa mai uite si 226.
No comments:
Post a Comment