Ziua x, momentul y

Unde vrei sa imi arunc visele?
Incearca sa ingropi minciunile…
Nu mai vreau sa simt parfumul
De mandarina din cosul de gunoi.

Praful a coclit pe firul telefonului
De cand nu a mai sunat.
In albastru am pictat un om batran
Cu o chitara.

Ploaia nu poate spala creierele,
Pacat… Nu e firesc
Sa ma doara asa de rau
Numele nostru.

O sa imi cer iertare de la gresie
Pentru ca am inundat-o cu lacrimi
Atunci cand am reusit sa vad in oglinda
Fara sa ma ridic pe varfurile degetelor.

Intr-o camera goala am dus un scaun
Vechi de lemn… Poti face multe lucruri
Cu un scaun si o carte de joc ingalbenita.
Valurile vazute de nebuni potolesc vantul!

In toaleta am infundat firele de par
Care carau prins in cuie de plastilina
Mirosul mainilor tale, si a pielii
Crapate.

Albume prafuite cu poze goale
M-au facut sa arunc la cosul de gunoi
Visele asternute pe hartie de amintire.
Miroasind a mandarina!

De ce ma simt ca o ecuatie cu doua necunoscute?

...

Fara titlu. In clipa asta, sentimentele mele nu au titlu. Poate ca aceasta lipsa nu se datoreaza decat faptului ca nu mai stiu ce simt. Nestiind nici macar cum sa conturez cu creion de ochi ceva ce... parca nu mai exista. Nu a disparut, dar daca ar fi capabil sa functioneze in clipa asta, probabil ca ar claca intregul sistem. Habar n-am ce sa cred, dar e ca un reflex vegetativ. Nu e nimic complex, doar fire. Firea mea.
Ce pot sa spun e ca m-am saturat de paradoxuri, de sensuri cautate. M-am saturat de rictusuri mecanice, m-am saturat sa nu stiu ce se ascunde in interiorul meu. Adanc. M-am saturat de toate cuvintele grele, de toate cuvintele care vor sa ma raneasca, sa ma aline, sa ma zgarie pe degete si sa nu mai pot scrie. Nu mai vreau poezii impopotonate cu comparatii care dau spaga hiperbolelor si primesc dobanda o metafora. Sau mai multe, in functie de cursul dolarului si de rata de mortalitate.
M-am schimbat, dar chiar deloc. Pot sa zic... Ca am revenit! Cea dinainte, cu o singura farama de ieri. Farama pe care nimeni nu mi-a poate lua, pentru ca nici ea nu e reala. E firea mea, intelegi? E durerea mea, si bucuria mea si... nimicul meu!
Mi-as dori sa pot vorbi chiar mai sincer decat acum. Mi-as dori sa imi urlu creierii printre frunzele cazute de toamna, si sa simt cum m-as simti atunci. Mi-as dori ca visele mele sa aibe si culori, macar doua: negru si alb. As vrea sa visez ca visez.
As vrea sa pot privi cai portocalii pe pereti si sa mananc capsunii strivite si acre, doar ca sa fie altfel decat in clipa asta. As vrea sa nu mai fiu mereu aceeasi, ci doar... la fel ca acum.
Pentru ca dupa orice nesimtire, apare ceva mai bun!

Paradoxul pierdut

[paradox = enunt contradictoriu si, in acelasi timp, demonstrabil; parere (absurda) contrara adevarului unanim recunoscut; ciudatenie, enormitate, absurditate.]
E aceeasi lume, dar vazuta de nebuni. Este o simpla dihotomie [dihotomie = diviziune in doua parti a unui concept, fara ca acesta sa isi piarda intelesul initial], care nu te poate face decat sa te simti mereu... Diferit, deci singur. A defini inseamna a limita, deci rezulta ca nimic nu este palbabil, nimic nu are volumul mai bine delimitat decat nimicul insusi. Astfel nu mai ramane loc pentru complicatii lamuritoare. Fiecare vine, vede si pleaca, asemeni unei piese de teatru, din aceasta viata. Tocmai de aceea pretind ca de cate ori intra in functiune dihotomia asta, in odaia lumii se face lumina. O lumina aspra, ca de neon, ca de aripi de inger.
Desigur, nu fac parte dintre persoanele care se pot lauda ca au vazut vreodata un inger, ca i-au simtit sau ca ar fi purtat cine stie ce discutie coroziva despre sarcasmul schizofreniei. Adevarul (sau cel putin incercarea noastra disperata de a dezbate adevarul), capata o forma propie abia de la 2 in sus.
Paradoxul pierdut de nebunii vazuti de lume... Nu poate spune despre un lucru ca este in acelasi timp el insusi si opusul sau. Dar chiar si asa, conteaza enorm despre ce lucru este vorba. Una este identitatea unei bucati de dantela ingalbenita, alta identitatea lui Ion. Rezulta ca A = A si A = non-A. Doar ca identitatea omului, adevarata personalitate, este un lucru mult mai complex, mai complicat si mai imprevizibil si abstract. Ea este o suma a tuturor trairilor, sentimentelor, durerilor si intrebarilor parcurse de individ de-a lungul unei perioada de dezvoltare, depasindu-se si evoluand. Aceasta identitate "A" este variabila, constituind un grafic individual. Un produs de personalitati virtuale si simetric abandonate in salturile interioare de crestere oragnica si sufleteasca. Fiecare asemenea salt e un "non-A", identic (defapt formal identic) cu "A". Deci, in concluzie, fara posibilitatea echivalentei dintre "A" si "non-A", nu exista libertate, nu exista libertinaj, nu exista viata!
Problema acestor paradoxuri cautate este ca in compozitia lor se gaseste prea multa substanta de umplutura si kitsch-up, un amestec prea maleabil de hipersensibilitate si o agresivitate exagerata.
Dar se stie ca nu mor neuronii cand latra pisicile, si nici magarii nu mananca frunze taiate pentru caini. In definitiv, nu exista ingeri.

Dedicatie.

Textul asta il scriu pentru tine. Am degetele inghetate, calorifele sunt stricate, dar totusi scriu, ca sa vezi cat de mult imi pasa. Da, e pentru tine, cel care iti ucizi un neuron citind asta, care iti irosesti aiurea un moment pentru a afla ceva ce probabil stiai deja.
Cuvintele astea iti sunt adresate, ar trebue sa iti spuna ceva, ceva mai mult decat ceea ce spun in realitate. Nu exista pur si simplu, exista pentru tine.
E pentru tine. Doar pentru tine, penutr fiecare "tu".
Pentru tine. :X:x:X Te iubesc. Si nu e nevoie de comentarii!
Pentru Vlad, pentru tine, pentru ca m-ai ascultat de fiecare data! :x
Pentru Claudiu, mi-e dor sa-mi spui "gasca"!
Pentru Adela, Artemi si Andreea, va iubesc!
Si pentru pisoiul meu :x (sa nu mai plangi niciodata, ca o sa plang si eu cu tine!)
Pentru Dexter. Traiasca 226! ;))
Pentru Sergiu, thank you for your sadistic way of being. (I love big butts)
Pentru Radu, merci pentru ca ma poti face sa rad mereu!
Pentru toti cei carora nu le sunt indiferenta, pentru toti cei care cred, pentru toti cei care au rupt cate o vorba de la ei si mi-au daruit-o , sa o pastrez cu grija.

Asta a fost pentru voi. Doar ca sa stiti.

Neutroni, protoni, electroni

Mi-as dori sa intalnesc un smiley face care sa se potriveasca cu fizionomia ta. Nu stiu de ce, poate ca imi amintesti de zece degete inghetate, cu pielea rosie, care se joaca unele intr-altele. As vrea sa cunosc o acadea care vorbeste, si imi tine ocazional prelegeri despre cele 7 probleme ale cavitatii bucale combatute de vreo pasta de dinti miraculoasa.
Daca as avea aripi, probabil ca le-as taia ca sa le ascund, pentru ca nu vreau sa mi le rupa ploaia. Hibridul vietii nu se potriveste cu mediocritatea mea... Egoismul imi interzice sa ma aseman ei.
Toxicitatea prafului cosmic imi inunda capilarele, din care curge siroind.
E o sarma ruginita rau de tot cea care leaga o petala de cealalta. Mi-as dori sa pot lega si eu doua cuvinte intre ele, dar probabil cu timpul... Cu timpul o sa ma obisnuiesc.
Hello! Sunt inca aici, asa de mica... Si inca visez, si imi amintesc din nou ca nu sunt inger. Mi-am pierdut doar cutia de medicamente. Fusta dantelata nu sta locului din cauza ventilatorului. Mi-e frig. Dar nu mai gasesc butonul de oprire, asa ca trebuie sa il las asa.
Tati! Tati! Uita-te! Ce frumoase zambete!
E polei pe drum. S-a format pentru ca nu s-au mai jucat de mult timp copii, si nu au mai umplut stradutele cu bucurie. Pisulache s-a indragostit, si nu mai bate campii.
Avertisment: Consumul excesiv de aberatii poate avea efect laxativ.
Noapte buna!

Poveste I

Adevarata personalitate. Cum poti sa te echipezi cu ea? Cum te-ai putea echipa vreodata cu ea? Cum poti sa crezi ca ajungi la stele, daca ti-e frica sa privesti in sus? E la fel ca si cu reflexele dobandite: Ajungi sa nu mai privesti cerul pentru ca te-ai obisnuit sa te uiti pe unde calci.
Candva am dorit sa dispara durerea. Dar mi-am dorit asta atat de mult incat au disparut sentimentele cu totul! Si in disperarea mea de a le aduce inapoi am facut sa dispara si lumina, si culorile, si definirea fiecarui obiect... Nimic nu mai era limitat, nici macar dorintele mele!
Dar apoi, cand mergeam incet pe asfalt, si urmaream pete si zboruri frante de nimic, am vazut un om... Si care avea nevoie de ajutorul meu, sau al tau... Al tuturor! Parea atat de amarat, inca mi-am spus ca cel mai bine i-ar fi... daca ar disparea.
Dupa ce am clipit nu l-am mai vazut. Dar acest lucru a inceput sa se petreaca la fiecare fiinta din fata mea: Disparea strivita sub pleoape! Chiar si soricelul dungat din oglinda isi pierduse glasul, si nu mai ramasese din el decat pupilele negre dilatate.
M-am afundat din ce in ce mai mult in negru, caci nu cunosteam o culoare mai intunecata, si intr-un final mi-am dat seama ca totul disparuse! Ceea ce incepuse cu glandele lacrimare s-a sfarsit cu inexistenta. A lumii. Sau a mea...?