Soare pentru doi

Sper ca o sa ma iertati pentru ca am inceput acest articol cu titlul unei piese de teatru. Nu ma criticati prea tare. Stiu ca asta e activitatea voastra preferata, dar v-as fi teribil de recunoscatoare daca ati face o data o exceptie, asa, de amorul artei.
Chiar, ati observat ca a inceput sa mai iasa soarele? Ce conteaza ca razele se sparg in tavan, si se reflecta pe asfaltul ud? Macar e acolo. Atarna deasupra acoperisurilor murdare ca un chips mare si sarat.
Si parca te furnica pielea cand iesi pe balcon, si auzi toate claxoanele si zgomotele de cauciucuri ce imprastie apa din balti pe peste tot... Si soarele. Nu te lasa sa stai in casa, te obliga sa faci ceva, sa iesi din monoton.
Vreau sa ies. Vreau sa fug, sa alerg, sa fiu doar eu cu soarele. Sa fie vara, sau nu, nu-mi pasa defapt. Daca stau sa ma gandesc, nu imi mai pasa de nimic. Nu inteleg ce vad oamenii asa de interesant la mine. Si de ce ma critica. Nu inteleg. Da' defapt nici nu vreau. Vreau doar sa fie raze multe si colorate.
Si parca totul ma sufoca. Tot ceea ce se intampla se catara pe mine ca o iedera si nu ma mai lasa sa fac nimic fara sa imi pun intrebari, fara sa ma simt oarecum vinovata. Vreau libertatea aia care te scuteste de remuscari. M-am saturat pana peste cap de resentimente... Mi-ar placea sa stau pe scari, undeva, si nu-mi pasa cu cine, doar sa nu fiu singura. Dar nici cu cineva nu vreau sa fiu. Cum vine asta? Sa fiu eu cu mine. Sau eu cu mine si cu ele. Da, da. Si sa-mi zica ca ma iubesc, ca nu mi-a mai zis nimeni de mult.
Soarele nu ma poate judeca. El... ori e prea bun, ori il doare in fund. Nici nu stiu ce e de preferat. Cert e un singur lucru: Soarele pentru doi e intotdeauna din hartie.