Dificultati tehnice

Renunt. Defapt, am renuntat deja. Le-am intors spatele in cel mai reverentios mod cu putinta , tuturor parerilor voastre impertiente si criticlor puerile. Ma lasa rece. La fel de rece ca si caloriile de pe cutia cu inghetata. Nu m-a interesat foarte mult niciodata, nu puteti nega asta, dar totusi, pentru un timp pot spune ca am incercat sa inteleg. Acum realizez ca ori sunt incapabila, ori nu are niciun sens. Si imi mai dau seama si ca stateam agatata cu dintii de toti hipiotii al caror IQ nu il depaseste pe cel al unui cotor de mar. Nu ma intelegeti gresit, nu incerc sa critic pe nimeni, nu e in interesul meu. Doar ca sunt curioasa sa vad cum suna aceste cuvinte, atent selectionate ca si bucatile de fructe din iaurt, suna atribuite altor persoane. Sper ca pana la sfarsitul articolului nu vor exista cereri de drepturi de autor. Poate ca in cazul asta, obrazul ala brazdat de cosuri o sa isi faca simtita prezenta, si o sa cauzeze o tacere mai mult sau mai putin inteligibila.
Vin si eu cu urmatoarea ipoteza: Sunt gresita fundamental.
Voi ce spuneti?
Stiu ca de faptul ca imi place verdele, ca ascult Bob Marley si Pink Floyd, ca am freza ciufulita, ca gandesc dar de obicei nu spun, ca fac ce vreau, cand vreau si cu cine vreau... Comentati destul. Chiar ma simt flatata sa vad atat de multe statusuri care ma eticheteaza, sincer. Din pacate insa, m-am nascut cu o boala incurabila: lenea. Asa ca in cazul in care cineva asteapta vreun raspuns, regret nespus ca voi fi nevoita sa cauzez dezamagiri.
I-am auzit pe unii spunand ca "nu am sentimente". Haha. A fost chiar haios. M-a facut sa ma simt ca un fel de mutant... Ca un chips Lays fara sare! Dragilor, fiti convinsi ca simt. E in natura firii. Oricat de mutilat ar fi, omului nu i se poate amputa acest simt, al sentimentului. Iubesc. Iubesc poate mai mult decat veti iubi voi in intreaga voastra viata. Dar nu puteti concepe. Dragostea asta... Nu trebuie transformata intr-un cliseu, intr-un kitsch. Doar pentru ca nu strig in gura mare cat de singura ma simt uneori, sau cat de fericita ma face o zi alaturi de prieteni, nu inseamna ca nu le multumesc mereu pentru ca sunt langa mine. Nu inseamna ca nu tin la ei, si ca nu as tampi in lipsa lor. Iar cei carora le pasa, simt la randul lor. Nu au nevoie de dovezi, de inimioare de plus, sau de acel sablon ":x".
Si... ca incheiere. M-a apucat o durere in cot...

Soare pentru doi

Sper ca o sa ma iertati pentru ca am inceput acest articol cu titlul unei piese de teatru. Nu ma criticati prea tare. Stiu ca asta e activitatea voastra preferata, dar v-as fi teribil de recunoscatoare daca ati face o data o exceptie, asa, de amorul artei.
Chiar, ati observat ca a inceput sa mai iasa soarele? Ce conteaza ca razele se sparg in tavan, si se reflecta pe asfaltul ud? Macar e acolo. Atarna deasupra acoperisurilor murdare ca un chips mare si sarat.
Si parca te furnica pielea cand iesi pe balcon, si auzi toate claxoanele si zgomotele de cauciucuri ce imprastie apa din balti pe peste tot... Si soarele. Nu te lasa sa stai in casa, te obliga sa faci ceva, sa iesi din monoton.
Vreau sa ies. Vreau sa fug, sa alerg, sa fiu doar eu cu soarele. Sa fie vara, sau nu, nu-mi pasa defapt. Daca stau sa ma gandesc, nu imi mai pasa de nimic. Nu inteleg ce vad oamenii asa de interesant la mine. Si de ce ma critica. Nu inteleg. Da' defapt nici nu vreau. Vreau doar sa fie raze multe si colorate.
Si parca totul ma sufoca. Tot ceea ce se intampla se catara pe mine ca o iedera si nu ma mai lasa sa fac nimic fara sa imi pun intrebari, fara sa ma simt oarecum vinovata. Vreau libertatea aia care te scuteste de remuscari. M-am saturat pana peste cap de resentimente... Mi-ar placea sa stau pe scari, undeva, si nu-mi pasa cu cine, doar sa nu fiu singura. Dar nici cu cineva nu vreau sa fiu. Cum vine asta? Sa fiu eu cu mine. Sau eu cu mine si cu ele. Da, da. Si sa-mi zica ca ma iubesc, ca nu mi-a mai zis nimeni de mult.
Soarele nu ma poate judeca. El... ori e prea bun, ori il doare in fund. Nici nu stiu ce e de preferat. Cert e un singur lucru: Soarele pentru doi e intotdeauna din hartie.

Arta. Artist.

Photo: Andres [ http://happymaker.deviantart.com ]

Stii ca traim intr-o tara in care dupa sondaje 78% din populatie afirma ca nu se duce la teatru fiindca nu are chef? Cand ii intrebi daca le place, ei raspund cu: "De ce mi-ar placea? E de moda veche." Teatrul este vazut de cei care nu pot concepe arta, ca o forma lipsita de expresivitate a acesteia. Cine are nevoie de teatru?
In generatia actuala, viata insasi este un teatru. Un teatru vulgar, realist. Actorii ajung sa fie doar oameni ce se prefac a fi oameni. Daca noi jucam in mod natural niste roluri, mai avem nevoie de teatru? In teatru poti sa-ti exteriorizezi sentimentele care nu sunt permise de societate. Poti fi orice vrei tu, fara a risca sa fii judecat. Uneori, cand oamenii ies de la teatru, invinuiesc actorii pentru ca "ar fi jucat prost", cand defapt ei nu au inteles piesa.
De ce avem nevoie de teatru? Ca sa invatam sa traim. Nu simti niciodata ca realitatea te dezamageste? Atat de absorbit de cotidian, nu ar fi cazul sa mai schimbi ceva? Nu ai nevoie de ceva diferit, ca un rol? Sau poate te temi ca nu o sa-i poti face fata, asa cum nu reusesti sa faci fata caseritei imbracate elegant, sau anuntului de la inceput cu "Va rugam frumos, inchideti telefoanele mobile."
Te provoc. Hai cu mine. Hai sa vedem daca e chiar asa de rau precum se zice, "ca mori de plictiseala", ca te "invechesti" pe un scaun tapitat, la o piesa mai noua decat tine. Invata sa apreciezi adevarata frumuseste a acestei iesiri. Ia-o ca pe o distractie. Ia vezi, poti sa-ti lasi in seara asta acasa problemele, si fitele, si aerul de capitala?
***
Pune mana pe un aparat. Fa o poza. Stiu ca pe urma o vei sterge, nu iti va placea. Vei spune ca nu a surprins nimic, sau ca e banala. Dar defapt, prin obiectiv vezi scena. Nu sterge poza, te rog. O sa fie amintirea noastra. O sa fie arta. Dar de ce avem nevoie de arta?
Arta este in esenta cea mai profunda expresie a creativitatii umane. Arta proasta, aruncata la gunoi, este ceva tragic deoarece exprima esecul uman. Dar singurul esec real este... inexistenta.
Nu te intereseaza nimic din ceea ce e frumos, crezi ca "frumosul" se defineste prin ceea ce le place celorlalti...
Pune mana pe un aparat. Fa o poza, pe care sa n-o stergi. E o clipa din viata ta, o clipa in care ai facut ceva frumos. O clipa in care ai facut ceva care chiar conteaza, ceva real.
Nu te saturi sa fii indiferent? Nu vrei sa te afirmi? Nu te-ai saturat sa decida ceilalti pentru tine iar tu doar sa-i aprobi, pentru ca iti e prea lene ca sa iei cuvantul? Iesi in lume. Iesi in lume, ca lumea-i mare... Exteriorizeaza-ta.
***
Stiu cum sunt oamenii. Stiu cum sunt ei convinsi ca "se distreaza". Stiu si eu, mult prea bine cum e sa te trezesti dimineata, cu gandul la iesirea din ziua respectiva. Iti tarasti picioarele, faci un dus fierbinte, stai juma' de ora imbracat cu un prosop ca ti-e lene sa te imbraci... Iesi in strada, claxoane, balti, flegme cazatoare din cer si sintagme mirifice prin statiile de metrou. Toate ne caracterizeaza. Fac parte din noi.
Si ajungi. De obicei mai tarziu. Uneori mai devreme, si aproape niciodata la timp. Si-apoi iti pui mana in sold si-ntrebi: "Ce facem?".
Pauza.
Apoi te trezesti in aceeasi cafenea, in acelasi bar, in aceeasi bodega, pe aceeasi banca din acelasi parc... Mereu un cliseu care se repeta. Seara, te afunzi in canapea, cu mobilu' langa tine, implorandu-l din priviri sa sune, dar nu se intampla niciodata nimic. Iar singurul motiv este acela ca tu nu vrei sa se intample ceva.
Impodobeste-ti patul cu reviste, citeste ore intregi, asculta muzica in timpul ala... Citeste ce se intampla aici, in tara ta! Vezi unde poti sa mergi, ce poti sa faci sa iesi din mediocru. Vezi un film, o piesa de teatru, o expozitie sau da o fuga la un concert. Bea o bere daca asta-ti place, dar nu te mai lamenta.
Asta nu va schimba nimic.
***
In concluzie... Avem nevoie de arta.

Mai mult decat ar fi cazul..?

Simt nevoia sa respir, mai mult decat e nevoie in mod normal. Nu mai vreau nimic, nici fular, nici cafea, nici picaturi de ploaie... Pentru ca astea ma sufoca. Isi schimba mereu pozitia, din spatele urechii si ajung pana pe barbie. Tot praful asta cosmic imi inunda narile, si nu ma lasa sa dorm ziua. Se leaga de mine, in fiecare zi, mai mult decat ar fi cazul.
Aberez, aberez mult. Nu suport sa le dau papucii gandurilor mele, pentru ca se intorc mereu, simtindu-se jignite. Vorbesc despre pace, unghii roase si fire de praf in aceeasi propozitie, dar nimeni nu ma opreste pentru ca oamenii nu au timp sa asculte. Aberez si in scris, aberez si in viata. Totul e defapt o aberatie colorata, rupta dintr-un vis uscat. Aberatiile se gasesc la colt, 3 bucati la zece mii. Si totusi... Aberez, poate, mai mult decat ar fi cazul.
Iar cand am ceva important de zis, tac. Tac pentru ca mi-e frica sa nu fiu judecata, tac pentru ca stiu ca oamenii nu o sa asculte nici macar atunci: Aberatiile i-au pierdut pe toti pe drum! Tac, nu vorbesc, nu spun nimic, pentru ca mi-e teama sa le dau celorlalti de inteles ca nu au intotdeauna dreptate. Tac atat de mult in esenta, incat linistea ajunge sa se confunde cu aparenta. Tac, cand consider eu ca asa e bine. Dar daca tac mai mult decat ar fi cazul?...
Rad, ma comport ca un copil de mult prea multe ori pe zi. Privesc cai portocalii pe peretii-n picatele de cel putin 3 ori, si cant in dus macar o data. Ma prefac ca nu-nteleg, ca sa mi se mai explice. Imi place sa va aud vorbind. Arunc cu bulgari de zapada doar ca sa ma joc... Si apoi sa-mi simt mainile calde. Stau dimineata si pierd timpu' in oglinda, pentru ca acum am crescut si ajung fara sa ma ridic pe varfuri. Dar poate ca sunt copil... mai mult decat ar fi cazul.

Si poate ca am scris... mai mult decat trebuie.

I'm just a teenage dirtbag, baby

Haha. Ma faceti sa rad. Dar totusi ma abtin, doar pentru ca asa v-am invatat. In schimb, ma amuza groaznic felul in care va face placere sa va mancati intre voi, sa va roadeti din interior. Doar pentru ca ma prefac a fi indiferenta, ca sa nu va stau in niciun fel in cale, nu inseamna ca nu va observ si ca nu sunt coplesita de mirare cand va vad. Nu e treaba mea sa critic, nici macar nu imi face vreo placere, desi as avea extraordinar de multe de spus. N-o fac, pentru ca realizez ca nu pot avea nicio pretentie de la rasa umana, si chiar daca cuvintele mele sunt intemeiate de fiecare data cand deschid gura, nimeni nu are picatura aia de rabdare ca sa asculte si sa reflecteze, sa se contrazica, poate, pe sine...
Aveti atat de multe idei preconcepute, nu sunteti deschisi deloc in fata schimbarii, si nu va place niciodata sa apreciati ceva nou, nici macar ceva frumos. Spuneti ca frumos e ceea ce va place voua, implicit sa va masturbati, ca frecarea e la moda, sa fumati si apoi sa va laudati cu stadiul in care e adus creierul vostru mic si anchilozat.
Si, ceea ce e cel mai "cul" in toata povestea asta e ca poti da atat de usor vina pe hormoni. Doar lumea te compatimeste, stie prin ce perioada grea treci, mai ales cu cosul ala din frunte. Ma rog, exista, intr-adevar, fond de ten.
Adica, nu ca as avea eu vreo problema, doar ca imi pare rau pentru ceilalti. Si imi pare rau pentru ca nimeni nu o sa stea sa gandesca nici macar la ceea ce am scris eu aici, toti o sa fie prea ocupati sa dea vreun mass de genul "Laura a luat-o razna, uite ce scrie, care e problema ei de vaca?". Si nimeni nu o sa se gandeasca ca am scris ceea ce am scris pentru ca vreau sa fie mai bine decat e, toti veti considera ca incerc sa ies in evidenta, ceea ce e diametral opus cu intentiile mele.
Pe de alta parte, nu sunt si eu decat la fel ca voi. Adica, cum altfel sa fiu, doar traiesc printre voi, va ascult zilnic barfele si injuraturile, si sunt frapata de tot pupincurismul ala continuu gen "te iubesc, proasto!" care mi se pare lipsit de orice pic de gust. Aaa, da, am uitat ca pentru voi lipsit de gust e sa ai sentimente, iar sa zici "te iubesc" sincer e absolut patetic. Da' ce conteaza? Hai sa mai bagam o vodka.

Radu... Iti zic eu ce e fericirea.

In primul rand, banuiesc ca-ti amintesti de poza asta... Si de ucigasii de mere.
Te iubeeeeeeeeeesc!
Mai tii minte ce fericiti eram in ziua aia, din iunie? Mai tii minte cand ai deschis berea cu dintii? Mai tii minte ca ni s-a facut rau dupa ce am mancat si pe urma radeam ca prostii de noi insine? Mai tii minte cand i-am zis mamei tale ca o iubesc? Mai tii minte copii aia care se jucau cu furtunu'? De era sa ne udam...
Haha, aia era fericire. Si defapt, inca e, cand imi amintesc, cand ne amintim. Fericirea e in fiecare lucru marunt, nu are cum sa fie in cele marete, pentru ca cele marete sunt si ele alcatuite din molecule... Din fericiri mai mici.
Si cred ca tu esti persoana care m-a vazut in cel mai avansat stadiu de fericire, si in acelasi timp cel care a incasat de la mine cele mai multe palme la nervi si depresie. In clasa a patra ti-am lipit talpa aia pe spate, acum nu imi dau seama cum am reusit, ca nu mai ajung. Da' sau schimbat multe rau de atunci... Inclusiv tu si eu, perceptiile si principiile, si apa plata s-a transformat in suc de hamei.
Da' eu tot te iubesc.
"Gata, gata, il sun!"
"... Poi totul incepand cu cetatea si terminand cu o caramida."
"Dude, ai rili rili lav iu!"
etc.
etc.
etc.
Stii, nu-mi vine sa cred ca cel mai mult timp am fost suparati unul pe celalalt 4 minute si jumatate. Si asta din cauza unei pernite cu ciuperci. Da' nu stiu, nu stiu cum poti sa fi mereu la fel de vesel. Imi place asta, ca razi mereu. Si incerc si eu sa fac la fel, dar de obicei nu-mi iese la fel, pentru ca unii nu se exteriorizeaza asa de mult. Nu inseamna ca nu sunt fericiti, inseamna doar ca nu stiu ca sunt fericiti, ca nu isi dau seama de ceea ce au si e atat de pretios. Nu critica totusi, ca lumea se simte lezata in momentul in care ai curajul de a te exprima liber. Tine pentru tine, si da-le celorlalti un exemplu, fa-i sa se simta superiori, asa ii ajuti.
Oamenii ma intreaba mereu de ce sunt asa de "sictirita". Ei bine, nu sunt. Doar ca ma lasa rece. Aproape totul ma lasa rece, iar despre ceea ce nu ma lasa rece, ma pref ca nu ma intereseaza. Sunt eu, cu gandurile mele, care fiecare are o personalitate distincta, si cu cat petrec mai mult timp cu ele realizez ca in timp se transforma in oameni. Da' tu ai fost mereu gandu' meu cel mai emancipat. (Nu incerca sa intelegi metafora asta)
Si uite, ca parantezele inca sunt la moda, pentru ca asa vreau eu! Ca mie nu imi plac s*t*e*l*u*t*e*l*e*.
Si totul e asa cum vrei tu. Fericirea e pretutindeni, chiar si in tristete daca noi vrem asta.

Suntem fericiti, deci existam.