Poveste I

Adevarata personalitate. Cum poti sa te echipezi cu ea? Cum te-ai putea echipa vreodata cu ea? Cum poti sa crezi ca ajungi la stele, daca ti-e frica sa privesti in sus? E la fel ca si cu reflexele dobandite: Ajungi sa nu mai privesti cerul pentru ca te-ai obisnuit sa te uiti pe unde calci.
Candva am dorit sa dispara durerea. Dar mi-am dorit asta atat de mult incat au disparut sentimentele cu totul! Si in disperarea mea de a le aduce inapoi am facut sa dispara si lumina, si culorile, si definirea fiecarui obiect... Nimic nu mai era limitat, nici macar dorintele mele!
Dar apoi, cand mergeam incet pe asfalt, si urmaream pete si zboruri frante de nimic, am vazut un om... Si care avea nevoie de ajutorul meu, sau al tau... Al tuturor! Parea atat de amarat, inca mi-am spus ca cel mai bine i-ar fi... daca ar disparea.
Dupa ce am clipit nu l-am mai vazut. Dar acest lucru a inceput sa se petreaca la fiecare fiinta din fata mea: Disparea strivita sub pleoape! Chiar si soricelul dungat din oglinda isi pierduse glasul, si nu mai ramasese din el decat pupilele negre dilatate.
M-am afundat din ce in ce mai mult in negru, caci nu cunosteam o culoare mai intunecata, si intr-un final mi-am dat seama ca totul disparuse! Ceea ce incepuse cu glandele lacrimare s-a sfarsit cu inexistenta. A lumii. Sau a mea...?