...

Fara titlu. In clipa asta, sentimentele mele nu au titlu. Poate ca aceasta lipsa nu se datoreaza decat faptului ca nu mai stiu ce simt. Nestiind nici macar cum sa conturez cu creion de ochi ceva ce... parca nu mai exista. Nu a disparut, dar daca ar fi capabil sa functioneze in clipa asta, probabil ca ar claca intregul sistem. Habar n-am ce sa cred, dar e ca un reflex vegetativ. Nu e nimic complex, doar fire. Firea mea.
Ce pot sa spun e ca m-am saturat de paradoxuri, de sensuri cautate. M-am saturat de rictusuri mecanice, m-am saturat sa nu stiu ce se ascunde in interiorul meu. Adanc. M-am saturat de toate cuvintele grele, de toate cuvintele care vor sa ma raneasca, sa ma aline, sa ma zgarie pe degete si sa nu mai pot scrie. Nu mai vreau poezii impopotonate cu comparatii care dau spaga hiperbolelor si primesc dobanda o metafora. Sau mai multe, in functie de cursul dolarului si de rata de mortalitate.
M-am schimbat, dar chiar deloc. Pot sa zic... Ca am revenit! Cea dinainte, cu o singura farama de ieri. Farama pe care nimeni nu mi-a poate lua, pentru ca nici ea nu e reala. E firea mea, intelegi? E durerea mea, si bucuria mea si... nimicul meu!
Mi-as dori sa pot vorbi chiar mai sincer decat acum. Mi-as dori sa imi urlu creierii printre frunzele cazute de toamna, si sa simt cum m-as simti atunci. Mi-as dori ca visele mele sa aibe si culori, macar doua: negru si alb. As vrea sa visez ca visez.
As vrea sa pot privi cai portocalii pe pereti si sa mananc capsunii strivite si acre, doar ca sa fie altfel decat in clipa asta. As vrea sa nu mai fiu mereu aceeasi, ci doar... la fel ca acum.
Pentru ca dupa orice nesimtire, apare ceva mai bun!