Un fel de heroina

Candva imi parea foarte greu sa imi imaginez cum te simti dupa ce te anesteziezi cu droguri. Am scris eseuri, am purtat discutii... Dar niciodata nu m-am intrebat. Acum, am uneori impresia ca sunt efectiv drogata. Se stie mult prea bine ca heroina accentueaza starea de spirit pe care o ai pana la nebunie, incluzand si euforie, si depresie.
Mi se pare ciudat ca uneori nu mai vad decat o culoare, ca uneori nu mai aud decat un cuvant care mi se izbeste violent de peretii cutiei craniene, ca ma gandesc cu atat usurinta intr-o simpla sclipire de geniu la tot si la nimic.
A iubi are doar persoana a doua, singular. Toate celelalte forme sunt gresite din punct de vedere al largului public. Eu iubesc, tu iubesti, noi...? Ce facem noi?! Eu te iubesc, tu ma iubesti.
Si totul e verde. Sau rosu. Sau maro. Gri... doar cand sunt trista. Dar si asta imi trece!
Si care-i gandul? Gandul... e o pauza. O armonie sonora de pauze, o imagine neutra. Atatea pauze inlatuite mult prea logic, incat ajung sa prinda forma, volum si masa. Densitatea e prea greu de calculat.
Si totusi e ciudat? E ciudat sa fiu altfel? Sau sunt atat de asemanatoare incat ma vad diferita? E ciudat sa ma uit in oglinda si sa vad doar ochii fixsi? Oricat de fericita, trista, nedumerita sau copila sunt, ochii nu sunt niciodata pierduti. Sunt mereu aceeasi, gata sa vada culoarea, gandul si vorba.
Eu iubesc, tu iubesti... Noi iubim!
Eu te iubesc, tu ma iubesti, noi ne iubim!